Amenajarea traseelor de escaladă sportivă

Amplasarea punctelor de asigurare

Responsabilitatea amenajatorului de trasee

În cățărarea tradițională sau de aventură, capul de coardă își montează el însuși asigurările acolo unde are nevoie de ele, însă pe anumite porțiuni de traseu, posibilitățile de montare a acestora pot să nu fie suficient de bune sau pot chiar să lipsească, iar uneori, dacă dificultatea pasajului este prea ridicată, cățărătorii nu prea au posibilitatea să se oprească pentru montarea și asigurarea protecției.

Din această cauză, calitatea asigurărilor posibile și distanțele dintre ele fac ca înălțimile de cădere potențiale din traseele "de trad" (și implicit riscurile de accidentare) să ajungă uneori să fie destul de mari, iar expunerea resimțită de capul de coardă și efortul necesar pentru construirea unui sistem de asigurare eficient devin componente intrinseci ale dificultății traseului. În aceste condiții, fiecare cățărător care practică stilul tradițional trebuie să își asume întreaga răspundere pentru acțiunile sale.

În escalada sportivă, pericolele obiective sunt inexistente, iar factorul psihologic este practic eliminat în favoarea celor fizic și tehnic. Într-un traseu de escaladă echipat corect, cățărătorul trebuie să poată avea încredere totală în protecțiile permanente montate pe traseu, trebuie să nu fie expus niciunui risc de accidentare, iar trecerea corzii prin punctele de asigurare trebuie să nu constituie o dificultate în sine. Aceste caracteristici îi permit cățărătorului sportiv să se concentreze exclusiv asupra rezolvării problemelor pe care le pune cățărarea propriu-zisă, iar analiza consecințelor căderii și asigurarea în ancorele montate pe traseu devin preocupări secundare ale acestuia.

Amenajatorul unui traseu de escaladă sportivă este responsabil atât pentru siguranța cățărătorilor care parcurg linia respectivă, cât și pentru confortul lor mental.

Echiparea unui traseu de escaladă este un proces creativ, în care intervin imaginația, inteligența, experiența și bunul simț al echipatorului. Totuși, chiar dacă această activitate nu este reglementată, actul de creație nu este complet liber, pentru că responsabilitatea pe care amenajatorul traseului o are față de cățărători îl obligă pe acesta să respecte anumite condiții esențiale (care sunt enumerate mai jos) referitoare la materialele folosite și la siguranța și confortul în cățărare al celor care vor parcurge linia respectivă.

La acestea se adaugă necesitatea respectării frontierelor dintre teritoriile diferitelor stiluri de cățărare prin abținerea de la amenajarea pentru escaladă sportivă a liniilor care sunt adecvate parcurgerii în alte stiluri (de exemplu, trad sau "highball" bouldering).

Condiții pentru echiparea corectă a unui traseu de escaladă sportivă

• Echiparea trebuie să fie realizată exclusiv cu materiale solide și rezistente la coroziune, fabricate special pentru acest scop și garantate de producător conform standardelor UIAA-123/EN-959, care vor fi montate respectând întocmai procedurile recomandate de către fabricant.
• Asigurările trebuie să fie montate astfel încât în traseu să nu existe pasaje periculoase, cu înălțimi prea mari de cădere sau în care căderea să poată duce la accidentarea cățărătorului prin lovirea de obstacole (direct sau prin pendularea către acestea).
• La începutul traseului, dispunerea asigurărilor trebuie să elimine pericolul de cădere la sol.
• Stânca de pe linia traseului trebuie să fie curată, fără vegetație, licheni, pământ sau zone friabile (bolovani instabili, prize fragile, etc.), iar terenul de deasupra traseului este liber de obiecte instabile (bolovani, pietre, bușteni, etc.) care ar putea să cadă în zona de cățărare sau de asigurare.
• Traseul are o linie clară, care este sugerată de linia punctelor de asigurare, iar pozițiile ancorelor nu permit cățărarea pe alte variante de ocolire a pasajelor.
• Punctele de asigurare trebuie să poată fi găsite cu ușurință în timpul cățărării, iar (pe cât posibil...) acestea vor fi vizibile de jos, pentru a-i oferi cățărătorului posibilitatea planificării parcursului înainte de începerea  cățărării.
• Punctele de asigurare de pe traseu și top-ul sunt poziționate în așa fel încât să permită asigurarea din prize cât mai comode (în raport cu nivelul de dificultate al traseului) și la înălțimi accesibile și cățărătorilor mai scunzi, pentru ca asigurarea să nu constituie o problemă în sine.
• Traseul corzii de asigurare trebuie să fie cât mai rectiliniu, în scopul diminuării frecărilor prin carabiniere sau pe stâncă. De asemenea trebuie eliminat pericolul ca în timpul căderii, cățărătorul să agațe coarda aflată sub el.
• Traseul este prevăzut cu un top solid format din (cel puțin) două ancore independente sau egalizate cu lanț care să fie prevăzute cu inel(e) de rapel, pentru a permite coborârea în siguranță a cățărătorului și recuperarea buclelor de asigurare după parcurgerea traseului.
• Baza traseului trebuie să fie ușor accesibilă. Pe cât posibil, terenul trebuie să fie plat, fără bolovani, tufișuri sau alte obstacole, astfel încât o cădere survenită înainte de asigurarea primului spit să nu fie periculoasă (în caz contrar, intrarea în traseu se va echipa în consecință).

Poziționarea punctelor de asigurare

Responsabilitatea pe care o au amenajatorii traseelor de escaladă față de cățărători îi obligă pe aceștia să facă o analiză amănunțită a modului în care fac amplasarea punctelor de asigurare, astfel încât să fie respectate anumite reguli precise referitoare la siguranța celor care vor parcurge traseul.

Amenajarea începe cu studierea traseului pentru stabilirea liniei optime. După ce ai identificat vizual traseul, trebuie să-l inspectezi în rapel folosind un dispozitiv de coborâre cu autoblocare și purtând papuci de cățărare, pentru a analiza posibilitățile de escaladă pe cât mai multe variante. Pe parcurs, trebuie să te oprești să verifici prizele, să încerci diferite procedee tehnice pentru rezolvarea pasajelor de cățărare și să determini pozițiile de odihnă și de asigurare.

După stabilirea liniei care urmează să fie echipată, aceasta se va parcurge prin cățărare cu asigurare de sus (sau în "manșă solo", dacă lucrezi singur...), pentru verificarea  continuității pasajelor încercate anterior și pentru a identifica prizele din care se poate face asigurarea și pozițiile aproximative ale punctelor de asigurare (care pot fi marcate provizoriu pe stâncă cu o cretă). În această fază trebuie identificate și pasajele care prezintă riscuri de accidentare (de exemplu, obstacole de care cățărătorul se poate lovi în timpul căderii sau spre care acesta poate pendula). Ulterior, aceste riscuri trebuie să fie înlăturate prin amplasarea judicioasă a ancorelor.

În principiu, distribuirea pe traseu a punctelor de asigurare trebuie făcută astfel încât asigurarea unei ancore să se facă dintr-o poziție de odihnă sau din prize „comode” în raport cu dificultatea traseului, după care să urmeze un pasaj de cățărare continuă până la următoarea ancoră (aflată într-o poziție similară), evitând în acest fel oprirea "în pas" pentru asigurare. Desigur, acest lucru nu este întotdeauna posibil, dar amenajatorul traseului este dator să găsească soluții de compromis, astfel încât asigurarea să aibă o dificultate rezonabilă.

În aceste condiții, distanțele dintre asigurări ar trebui să nu depășească 2-2,5 m, dar în același timp, trebuie să eviți supra-echiparea traseului prin montarea unui număr de puncte de asigurare mai mare decât cel necesar.

Situații speciale de asigurare

În anumite situații, distanțele dintre punctele de asigurare trebuie să fie stabilite respectând reguli specifice:

• Prima ancoră se montează la maximum 3-3,5 metri de la nivelul solului. În anumite cazuri (de exemplu, dacă pe terenul de la baza traseului se află bolovani care nu pot fi îndepărtați sau dacă terenul este în pantă), prima asigurare trebuie să fie accesibilă chiar de la sol sau după câteva mișcări de dificultate redusă.
• Următorul punct de asigurare se amplasează la distanțe mai mici (1-1,5 m), pentru evitarea unui eventual impact cu solul și pentru reducerea factorului de cădere (și implicit pentru reducerea șocurilor din sistem).
• După trecerea peste un prag, ancorele se montează astfel încât să prevină căderea pe acesta: prima ancoră se asigură stând în picioare pe prag (la cca. 2,5 m) apoi următoarea se poziționează la maximum 1-1,5 m deasupra acesteia.
  
  Atunci când poziționezi punctele de asigurare din zonele în care există pericolul lovirii de un obstacol, trebuie să ții cont de condițiile (improbabile, dar totuși posibile) care pot apărea în cazul celui mai defavorabil scenariu, care în principiu, se referă la căderea cu coarda în mână din poziția de asigurare, chiar în momentul când se încearcă trecerea corzii prin carabinieră.
• Pentru traseele care au mai mult de o lungime de coardă, prima ancoră a lungimii următoare (care este numită de cățărători asigurarea „de factor”) se montează de regulă la 1,5-2 metri de la regrupare, într-o poziție foarte comodă de asigurare, pentru micșorarea pericolului de cădere cu factor 2. În cazul în care la începutul lungimii de coardă nu există o poziție comodă de asigurare, prima ancoră va fi montată la o distanță mai mică și ușor în lateral, astfel încât aceasta să poată fi asigurată înainte de începerea cățărării.

Montarea punctelor de asigurare

Condiții de rezistență pentru punctele de asigurare

Materialele folosite pentru echiparea traseelor de escaladă sportivă trebuie să fie certificate conform standardelor UIAA-123/EN-959, care stabilesc geometria ancorelor și condițiile de încercare în laborator.

Totuși, în aceste standarde, cerințele de rezistență la smulgere și la forfecare sunt stabilite pentru ancorarea în beton omogen cu rezistența la compresiune de 50 N/mm², în timp ce ancorele din trasee sunt montate în roci care de regulă sunt neomogene și au caracteristici mecanice diferite de betonul de probă. Din această cauză, rezistența efectivă a ancorelor montate în trasee depinde în mare măsură de competența și de conștiinciozitatea amenajatorului, care trebuie să acorde o mare atenție condițiilor de montare a ancorelor:

• Stânca din zona în care se amplasează ancora trebuie să fie solidă, lipsită de crăpături, cavități etc. Verificarea se face acustic (prin batere cu ciocanul) și vizual. Ancorele se montează la minimum 20 cm de zonele slabe (fisuri, muchii, alveole, etc.) pentru a preveni spargerea rocii din aceste zone și implicit, cedarea ancorei.
• Trebuie să verifici conformația peretelui, pentru a te asigura că ancora nu este amplasată pe un element detașat de masiv (un bolovan, o lespede de dimensiuni mari etc.), care deși ar putea fi format din rocă solidă și compactă, ar putea să se disloce cu totul.
• Ancorele trebuie să fie montate corect, respectând întocmai toate specificațiile fabricanților materialelor folosite.

Condiții referitoare la siguranța și confortul în cățărare

Pentru alegerea amplasamentelor optime ale asigurărilor, trebuie să parcurgi (din nou...) traseul cu asigurare de sus, pentru a verifica atât pozițiile din care se poate face asigurarea, cât și calitatea și conformația stâncii din zonele în care ai marcat pozițiile preliminare ale asigurărilor (în acest scop, este necesar să verifici calitatea stâncii din zona respectivă cu ajutorul unui ciocan).

Pozițiile finale ale ancorelor (pe care le vei marca vizibil cu o cretă, în vederea găuririi) se stabilesc urmărind respectarea cu strictețe a următoarelor condiții:

• Asigurarea ancorei de către cățărător trebuie să se facă dintr-o poziție cât mai comodă și pe cât posibil folosind prize bune în raport cu dificultatea traseului. Asigurarea trebuie poziționată astfel încât să-i fie ușor accesibilă unui cățărător de înălțime medie. (Pozițiile punctelor de asigurare se aleg pentru asigurarea ancorei, nu pentru trecerea corzii prin carabiniera buclei deja prinsă în ancoră, astfel încât acestea să fie accesibile și pentru cățărătorii care urcă cu buclele pe ham).
• Pe cât posibil, ancorele trebuie plasate în linie dreaptă, pentru a elimina frecările din sistemul de siguranță. (Trebuie să acorzi o atenție deosebită amplasării ancorelor acolo unde linia traseului are schimbări de direcție sau trece peste praguri sau peste surplombe).
• Ancorele trebuie amplasate astfel încât să sugereze linia traseului, iar pozițiile acestora trebuie să nu permită evitarea pasajelor prin variante ocolitoare (dar condițiile de linearitate și de siguranță au prioritate!).
• Bucla de asigurare care urmează să fie plasată în ancoră trebuie să nu se frece de eventualele muchii ascuțite ale stâncii aflate sub aceasta, iar carabiniera trebuie să nu facă pârghie între urechea ancorei și formațiunile stâncii, ceea ce ar putea duce la ruperea ei. Aceste condiții se pot verifica poziționând o buclă de asigurare în zona în care se va afla urechea ancorei și observând poziția chingii și a carabinierelor în raport cu stânca (totuși trebuie să ții cont de faptul ca unii cățărători folosesc bucle de lungimi diferite: 12, 17, 20 cm...).
• Bucla montată în ancoră trebuie să nu acopere prizele de mână sau de picior, iar poziția ulterioară a corzii de asigurare trebuie să nu interfereze cu cățărarea.
• În hornuri sau diedre, ancorele se plasează pe fețele laterale, astfel încât în cazul unei căderi, cățărătorul să penduleze spre exterior.
• Punctele de asigurare de pe pasajele oblice sau din traversări se montează deasupra liniei de cățărare.

Alegerea materialelor folosite pentru punctele de asigurare

Pentru echiparea traseelor de escaladă sportivă se folosesc fie ancore mecanice, fie ancore chimice, iar alegerea tipului de ancoră pe care îl vei folosi trebuie să fie făcută în concordanță cu caracteristicile mecanice ale rocii în care va fi montată aceasta.

• Ancorele mecanice se pretează folosirii în roci cu rezistență mare la compresiune, unde în general, vor fi preferate din cauza ușurinței cu care se montează. (Ancorele chimice sunt la fel de adecvate în rocă solidă, dar necesită mai multe resurse: găuri de diametru mai mare, mai multe operațiuni consumatoare de timp și energie, costuri mai ridicate).
• În rocile slabe, se vor folosi în mod obligatoriu ancore chimice (iar în acest caz vor fi preferate modele de ancoră cu tija ceva mai lungă), pentru că dacă s-ar folosi ancore mecanice, forțele generate de expandarea acestora ar putea produce fisurarea sau sfărâmarea stâncii. (În plus, există riscul ca în timp, ancorele mecanice montate în roci cu rezistență mică la compresiune să se slăbească prin erodarea pereților găurilor, produsă de solicitările cauzate de oprirea căderilor în coardă).

Un alt criteriu pentru alegerea materialelor este direcția solicitărilor predominante (imaginea alăturată) pentru poziția respectivă de montaj. Ambele tipuri de ancore rezistă foarte bine la solicitări radiale (forfecare), dar ancorele chimice au în general o rezistență mai mare (dacă sunt montate corect!) la solicitări axiale (la smulgere), așa că sunt recomandate în aceste situații.

De exemplu, punctele de asigurare montate pe tavan sau în surplombă sunt de regulă solicitate axial, așadar este de preferat ca pentru acestea să folosești ancore chimice. Dacă totuși montezi ancore mecanice (dar doar dacă stânca are rezistență mare la compresiune!), acestea trebuie să aibă lungimi și/sau diametre ceva mai mari și vei acorda o mare atenție curățării găurilor și montajului corect al bolțurilor (în aceasta privință, trebuie consultate și recomandările fabricantului materialelor respective).

De asemenea poți să ții cont și de anumite considerente practice. De exemplu, o coardă de rapel pentru retragerea din traseu poate fi trecută direct prin urechile ancorelor chimice confecționate din tije de 8-10 mm diametru, în timp ce urechile mult mai subțiri (2-3 mm) ale ancorelor mecanice ar putea deteriora coarda. Prin urmare, dacă pasul cheie al traseului este mult mai dificil decât restul mișcărilor, este de preferat să montezi o ancoră chimică sub acesta, astfel încât cei care nu pot trece pasajul să aibă posibilitatea să coboare fără să lase în urmă carabiniere, cordeline sau zale rapide.

Montarea ancorelor

După clarificarea liniei traseului și după verificarea conformității pozițiilor asigurărilor cu regulile de amplasare și marcarea acestora pe stâncă, poți începe echiparea propriu-zisă.

Dacă ai ales să folosești  ancore mecanice, poți să treci direct la montarea lor, coborând în rapel pe linia aleasă. Procedând în acest fel, ancorele deja montate pot fi folosite pentru dirijarea corzii de lucru (folosind carabiniere sau bucle de asigurare), pentru a te menține pe linia traseului și pentru a te apropia de perete.

Dacă montezi ancore chimice, acestea nu pot fi folosite imediat, din cauza timpului mare de întărire a rășinii, până la atingerea rezistenței minime necesare. În acest caz, va trebui să recurgi la protecții mobile sau naturale, pitoane, cârlige etc. pe care să le montezi pe linia traseului pe măsură ce cobori, pentru dirijarea corzii de lucru. Dacă relieful peretelui nu permite folosirea acestora, în ultimă instanță ai putea să recurgi la montarea unor ancore mecanice direcționale (eventual de diametru mai mic, i.e. 8 mm), care ulterior vor fi eliminate.

Din păcate, atunci când se folosește rășină "la tub", echiparea cu ancore chimice a unui traseu este mai laborioasă, pentru că presupune mai multe "treceri":

• după urcarea în care marchezi cu creta pozițiile asigurărilor necesare, trebuie să tragi sus materialele și echipamentul pentru găurire, apoi cobori în rapel pe linia respectivă, făcând toate găurile pentru ancore, pe care le cureți complet. Tot acum, este de preferat să sufli de pe stâncă și praful rezultat la găurire.
  (Pentru că ulterior găurile sunt destul de greu de găsit, eu las ancorele în găurile făcute, pentru a le identifica mai ușor în faza de montare).
• urci din nou la top cu materialele necesare (rășină, pistol...) și cobori în rapel, montând ancorele. În această etapă, trebuie să te miști foarte repede, pentru ca rășina din mixerul montat pe tub să nu apuce să se întărească de la o ancoră la următoarea (mai ales dacă temperatura este mai mare de 20°C).
• dacă folosești tije filetate pe care montezi urechi de asigurare, va trebui ca după întărirea rășinii să mai faci o urcare și un rapel pentru strângerea piulițelor de fixare a urechilor.

Topul traseului

Topul traseului este extrem de important din punct de vedere al siguranței cățărătorului, pentru că este singurul punct de legătură cu stânca al acestuia la coborârea din traseu (în rapel sau filat de jos) sau în cazul cățărării cu asigurare de sus (manșă), iar cedarea lui ar putea avea rezultate catastrofale. Din această cauză trebuie să acorzi o mare atenție atât amplasării topului și montării corecte a ancorelor, cât și materialelor folosite, care trebuie să fie rezistente la coroziune și să fie garantate de către fabricant.

Topul unui traseu de escaladă trebuie să îndeplinească simultan următoarele condiții:

• Rezistență mecanică - materiale solide si certificate, montate în rocă sănătoasă
• Rezistență la coroziune - cel puțin oțel inoxidabil AISI 304 sau 316
• Redundanță - minimum două ancore montate la min. 20 cm între ele.
• Distribuirea forțelor în mod cât mai egal între ancore (totuși, în condițiile în care ancorele au rezistențe corespunzătoare, aceasta nu este o cerință strictă!).
• Inextensibil - cedarea uneia dintre ancore nu trebuie să producă deplasări importante (și implicit șocuri) în sistem.

Condiții pentru poziționarea ancorelor topului

• Cele două ancore ale topului trebuie montate la minimum 20 cm distanță între ele, în poziția recomandată de fabricant pentru modelul respectiv de top.
• Ambele ancore se montează  în rocă compactă și sănătoasă și la min. 20 cm distanță de orice zonă slabă (fisuri, alveole, muchii, etc.), dar trebuie verificată și conformația generală a stâncii, pentru a te asigura că topul nu este montat pe un bolovan sau pe o lespede de dimensiuni mari, care deși ar avea rocă solidă și compactă, ar putea să se disloce.
• Topul trebuie să poată fi asigurat comod, din prize cât mai bune în raport cu dificultatea traseului.
• La coborârea cățărătorului (filat de jos sau în rapel) coarda nu trebuie să se frece de stâncă. (Atenție la eventualitatea pendulărilor pentru recuperarea buclelor de asigurare, în timpul cărora coarda ar putea să se taie prin frecarea de muchii ascuțite!).

---

Modele de topuri

În general se folosesc două tipuri de topuri:

• ansambluri formate din două ancore conectate cu lanț și prevăzute cu un inel de rapel.
• topuri formate din două ancore independente, fiecare prevăzută cu inel de rapel, cu cârlig cu siguranță sau cu o carabinieră.

În cazul topurilor cu lanț, dacă inelul este situat într-una din urechi, aceasta se montează în partea de jos iar cealaltă ureche se montează deasupra, pe aceeași verticală sau ușor lateral (max. 5-10 grade), astfel încât inelul de rapel să se rezeme atât pe urechea de jos cât și pe lanțul ușor tensionat, în scopul repartizării cât mai egale a încărcărilor pe cele două ancore.

Pentru modelele de top la care inelul este situat la mijlocul lanțului, ancorele se plasează pe aceeași linie orizontală, la o distanță de cca. 20 – 25 cm între ele, având grijă ca unghiul dintre cele două lanțuri să nu fie mai mare de 90 de grade.

În zonele foarte frecventate, pentru a preveni uzura inelului prin coborâri repetate sau manșe cu coarda trecută direct prin inel, în top se pot monta verigi rapide (maillons) din oțel inoxidabil cu rezistența de min. 25 kN. La nevoie, acestea pot fi înlocuite cu ușurință, iar costurile vor fi mult mai mici decât în cazul înlocuirii întregului top.

---

În cazul topurilor compuse din două ancore identice independente, acestea sunt prevăzute cu inele simple sau duble de rapel sau cu carabiniere nedemontabile, care sunt poziționate în plan perpendicular pe perete, astfel încât coarda să nu se frece de stâncă. Aceste ancore se montează la o distanță de cca. 20-25 cm între ele și la același nivel, pentru a evita torsionarea corzii.

Trebuie evitată montarea topurilor formate din modele de ancore chimice destinate folosirii ca puncte de asigurare pe traseu, pentru că acestea nu pot fi înlocuite în cazul uzurii pronunțate datorată trecerii corzilor direct prin ancore (deși asta n-ar trebui să se întâmple...). Dacă totuși folosești ancore chimice simple, este de preferat ca acestea să fie prevăzute cu câte o za rapidă (sau cu câte un inel sudat prins cu o za rapidă - toate din același material ca ancora) pentru a facilita înlocuirea materialelor uzate.

---

Anumiți fabricanți produc și modele de topuri formate dintr-o singură ancoră supradimensionată, confecționată din tije îndoite astfel încât coarda să fie trecută direct prin acestea, în vederea coborârii cățărătorului. Totuși, la noi, aceste modele (care pot fi întâlnite uneori în zonele de cățărare din alte țări) n-au început încă să fie folosite, probabil din cauza manevrelor necesare pentru trecerea corzii prin ancoră, care pot produce confuzie.

---

Materiale necesare pentru montarea punctelor de asigurare

Pe lângă echipamentul individual folosit pe parcursul operațiunilor de amenajare a accesului deasupra falezei și de curățare a liniilor pe care vrei să le echipezi, vei avea nevoie de următoarele materiale pentru montarea punctelor de asigurare:

Marcarea poziției ancorelor, găurire și curățarea găurilor

• Ciocan pentru verificarea calității stâncii din zona în care se montează ancorele și pentru baterea bolțurilor expandabile, eventual o daltă plată pentru netezirea zonei de contact dintre urechile ancorelor și stâncă,
• Cretă (albă sau colorată, în funcție de culoarea stâncii) pentru marcarea amplasamentului punctelor de asigurare
• Mașină de găurit rotopercutantă cu acumulatori (inclusiv de schimb!), care trebuie să fie asigurată cu o lonjă.
• Burghie SDS de diametrele necesare (și câteva de rezervă, în caz de uzură pronunțată sau de pierdere)
• Pompă prevăzută cu un tub flexibil pentru suflarea prafului din găuri.
• Perii cilindrice metalice și/sau din material plastic cu diametrul adecvat pentru curățarea găurilor.

Montarea ancorelor mecanice

• Ancore mecanice (bolțuri expandabile și urechile aferente), eventual de lungimi și/sau diametre diferite, care să poată fi folosite diferențiat, în funcție de calitatea stâncii.
• Cheie dinamometrică (recomandată!) sau în lipsa acesteia, o cheie inelară sau fixă (eventual cotită) de 17-19 mm pentru strângerea piulițelor.
  
  Dacă se montează zale rapide (maillons) la topuri, trebuie prevăzută și o cheie pentru strângerea acestora (de preferat, o cheie reglabilă de dimensiuni mici, care poate constitui și o rezervă, în cazul pierderii altor chei.
• “Kit pentru corectarea greșelilor” care va conține:
  - dorn de 8 mm pentru baterea în găuri a bolțurilor deteriorate și a celor provizorii;
  - rășină bi-component (de exemplu, Poxilină, care este ușor de folosit) pentru astuparea găurilor după anularea ancorelor mecanice provizorii sau a celor cu probleme;
  - o pânză de fierăstrău pentru metale pentru tăierea bolțurilor (dacă acestea nu pot fi bătute complet în găuri).
  
  Chiar dacă te hotărăști să echipezi traseul cu ancore mecanice, este indicat să ai asupra ta și câteva ancore chimice și fiole de rășină pentru cazurile în care utilizarea acestora este impusă de condițiile de pe traseu (de exemplu, roca slabă din anumite zone).

Montarea ancorelor chimice

• Ancore chimice și rășina necesară (în fiole sau tuburi), în cantitate suficientă (trebuie să știi pentru câte găuri ajunge rășina dintr-un tub!)
• Dacă pentru montajul ancorelor din inox este necesar un ciocan, se va folosi unul din plastic, care să nu lase pe capătul ancorei reziduuri de fier care ar putea iniția coroziunea acesteia (în anumite condiții, chiar și inox-ul se corodează!).
• Pistol de injecție prevăzut cu o lonjă de asigurare și mixere pasive în număr suficient.
• Cârpe, pungi din plastic pentru rașina "martor" și pentru gunoi .
  
  

---

• 
•