Amenajarea traseelor de escaladă sportivă

Amplasarea punctelor de asigurare

Amenajarea unui traseu de escaladă este un proces creativ, al cărui rezultat depinde în mare măsură de însușirile echipatorului. Totuși, chiar dacă această activitate nu este reglementată, actul de creație nu este complet liber, pentru că responsabilitatea pe care amenajatorul traseului o are față de cățărători îl obligă pe acesta să respecte anumite condiții foarte importante referitoare la materialele folosite și la siguranța și confortul celor care vor parcurge linia respectivă.

Toate aceste condiții trebuie respectate și în cazul reamenajării traseelor vechi ale căror puncte de asigurare și topuri erau sau au devenit improprii pentru escalada sportivă modernă, fie din cauza calității necorespunzătoare a materialelor folosite, fie prin modul neglijent în care asigurările au fost dispuse de-a lungul traseului.

La acestea se adaugă obligația de a respecta frontierele dintre teritoriile diferitelor stiluri de cățărare prin abținerea de la amenajarea pentru escaladă sportivă a liniilor care ar putea fi parcurse mai curând în alte stiluri (i.e. cățărarea tradițională și de aventură sau bouldering-ul „highball”).

Caracteristici obligatorii ale traseelor de escaladă sportivă

• Amenajarea trebuie să fie realizată exclusiv cu materiale fabricate special pentru această utilizare, cu caracteristici mecanice și rezistențe la coroziune certificate conform standardelor UIAA-123/EN-959, care vor fi montate corect, respectând întocmai procedurile recomandate de către fabricant (citește documentația care însoțește produsele respective!).
• Alegerea tipurilor și dimensiunilor ancorelor folosite trebuie să fie făcută în concordanță cu caracteristicile stâncii și ale traseului.
• Traseul este prevăzut cu un top solid format din două ancore independente sau egalizate cu lanț care să fie prevăzute cu inele, carabiniere sau alte tipuri de piese pentru trecerea corzii, pentru a permite coborârea în siguranță a cățărătorului și recuperarea buclelor de asigurare după finalizarea ascensiunii.
• Punctele de asigurare și topul traseului trebuie să îndeplinească toate condițiile de rezistență și de calitate standardizate, iar poziționarea acestora trebuie făcută conform regulilor referitoare la siguranța și confortul cățărătorilor (aceste cerințe sunt explicitate în continuarea acestui capitol).
• Traseul trebuie să aibă o linie clară, care să fie sugerată de pozițiile punctelor de asigurare, iar amplasamentele ancorelor trebuie să nu permită cățărarea pe variante pe care s-ar putea ocoli anumite pasaje.
• Stânca de pe linia traseului trebuie să fie curată și solidă, fără vegetație, licheni, pământ sau zone friabile (bolovani desprinși, prize fragile, etc.), iar terenul de deasupra traseului trebuie să fie liber de obiecte instabile (pietre, bușteni, etc.) care ar putea să cadă în zona de cățărare sau de asigurare.
• Baza traseului ar trebui să fie ușor accesibilă. Pe cât posibil, terenul trebuie să fie plat, fără bolovani, tufișuri sau alte obstacole, astfel încât o cădere survenită înainte de asigurarea primei ancore să nu fie periculoasă.

Poziționarea punctelor de asigurare

În principiu, rolul punctelor de asigurare dintr-un traseu de escaladă sportivă este să elimine complet consecințele nedorite ale căderii în coardă a cățărătorului. Prin urmare, atunci când amenajezi un asemenea traseu, trebuie să faci o analiză amănunțită a modului în care vei amplasa punctele de asigurare, pentru a te asigura că sunt îndeplinite toate condițiile referitoare la siguranța și confortul celor care vor parcurge traseul.

Echiparea unui traseu începe cu studierea conformației peretelui, pentru a căpăta o idee despre liniile pe care ar fi posibilă cățărarea. Pentru această etapă, în care imaginația, inteligența și experiența joacă un rol esențial, vei căuta poziții din care să poți vedea cât mai multe detalii ale stâncii (un binoclu se dovedește adesea foarte util) pentru a evalua potențialul pentru escaladă al fiecarei zone.

După ce ai identificat vizual linia unui (posibil) traseu, trebuie să o inspectezi în rapel, folosind un dispozitiv de coborâre cu autoblocare și purtând papuci de cățărare, pentru a explora posibilitățile de escaladă. Pe parcurs, trebuie să te oprești să verifici prizele pe diferite variante, să încerci procedeele tehnice necesare pentru rezolvarea pasajelor de cățărare și să determini pozițiile de odihnă și de asigurare.

După stabilirea liniei care urmează să fie echipată, aceasta trebuie parcursă prin cățărare cu asigurare de sus (sau în „manșă solo” dacă lucrezi singur), pentru verificarea continuității pasajelor încercate anterior și pentru a identifica prizele din care se poate face asigurarea și pozițiile aproximative ale punctelor de asigurare, care pot fi marcate provizoriu pe stâncă cu o cretă.

Tot în această etapă trebuie observate și eventualele pasaje care prezintă riscuri de accidentare (de exemplu, obstacole de care cățărătorul se poate lovi în timpul căderii sau spre care acesta poate pendula). Ulterior, aceste riscuri trebuie să fie eliminate prin amplasarea judicioasă a ancorelor.

Condiții pentru amplasarea punctelor de asigurare

• Punctele de asigurare trebuie să poată fi găsite cu ușurință în timpul cățărării și, dacă este posibil, ar fi bine ca acestea să fie vizibile și de jos, pentru a-i oferi cățărătorului posibilitatea planificării ascensiunii.
• Asigurările trebuie să fie montate astfel încât în traseu să nu existe pasaje periculoase, cu înălțimi prea mari de cădere sau în care căderea să poată duce la accidentarea cățărătorului prin lovirea de obstacole, fie direct, fie prin pendularea către acestea (atunci când apreciezi înălțimea de cădere, trebuie să ții cont și de întinderea corzii!). De asemenea, pentru evitarea accidentelor, trebuie eliminat pericolul ca în timpul căderii, cățărătorul să acroșeze coarda aflată sub el, iar coarda trebuie să fie deviată în afara zonelor în care ar putea să se deterioreze prin frecarea cu muchiile ascuțite ale stâncii.
• Traseul corzii de asigurare trebuie să fie cât mai rectiliniu, în scopul diminuării frecărilor prin carabiniere sau pe stâncă. Din această cauză, trebuie să acorzi o atenție deosebită poziționării ancorelor acolo unde linia traseului are schimbări de direcție sau trece peste praguri sau peste surplombe.
• Fiecare punct de asigurare trebuie amplasat astfel încât să sugereze direcția de înaintare, iar pozițiile din care se pot asigura ancorele trebuie să nu permită evitarea unor pasaje prin cățărarea pe alte variante.
• Bucla de asigurare care urmează să fie plasată în ancoră trebuie să nu se frece de proeminențele stâncii (muchii ascuțite, cristale etc.) aflate sub aceasta, iar carabinierele trebuie să nu facă pârghie între urechea ancorei și stâncă, ceea ce le-ar putea afecta rezistența.
  
  Aceste condiții se pot verifica poziționând o buclă de asigurare în zona în care se va afla urechea ancorei și observând poziția chingii și a ambelor carabiniere în raport cu stânca (dar trebuie să ții cont de faptul că unii cățărători folosesc bucle de lungimi diferite: 12, 17, 20 cm).
• Bucla montată în ancoră trebuie să nu acopere prizele de mână sau de picior, iar poziția ulterioară a corzii de asigurare trebuie să nu interfereze cu cățărarea.
• În hornuri sau diedre, ancorele se plasează pe fețele laterale, astfel încât în cazul unei căderi, cățărătorul să penduleze spre exterior, iar punctele de asigurare de pe pasajele oblice sau din traversări se montează deasupra liniei de cățărare.
• Punctele de asigurare de pe traseu și top-ul vor fi poziționate în așa fel încât să permită asigurarea din prize cât mai comode în raport cu nivelul de dificultate al traseului și la înălțimi accesibile și cățărătorilor mai scunzi, pentru ca asigurarea să nu constituie o problemă în sine.
  
  Poziționarea punctelor de asigurare se face pentru asigurarea ancorei, nu pentru trecerea corzii prin carabiniera buclei deja prinsă în ancoră, astfel încât acestea să fie accesibile și pentru cățărătorii care urcă cu buclele pe ham.

Distanțele dintre asigurări

În principiu, distribuirea pe traseu a punctelor de asigurare trebuie făcută astfel încât asigurarea unei ancore să se poată face dintr-o poziție de odihnă sau din prize „comode” în raport cu dificultatea traseului, după care să urmeze un pasaj de cățărare continuă până la următoarea ancoră aflată într-o poziție similară, evitând în acest fel oprirea pentru asigurare în pasajele mai dificile. Desigur, acest lucru nu este întotdeauna posibil, dar amenajatorul traseului este dator să găsească soluții de compromis, astfel încât asigurarea să aibă o dificultate rezonabilă.

În general, distanțele dintre punctele de asigurare din traseele de escaladă se înscriu în intervalul 1,5-2,5 m, ceea ce înseamnă că de cele mai multe ori, asigurarea unei ancore se va face cam atunci când cățărătorul ajunge cu picioarele la nivelul celei precedente. Totuși,  aceasta nu este o regulă strictă, pentru că pozițiile punctelor de asigurare sunt dictate în primul rând de conformația traseului, de calitatea stâncii din amplasamentul lor și de succesiunea pasajelor de cățărare.

Pentru aprecierea corectă a distribuției punctelor de asigurare, trebuie să iei în calcul și alte criterii. De exemplu, traseele cu dificultăți până pe la gradul F6a se adresează cățărătorilor începători, a căror lipsă de experiență ar trebui compensată prin îndesirea ușoară a asigurărilor. De asemenea, pe fețele înclinate, unde căderea este mai curând o alunecare sau rostogolire pe stâncă, distanțele dintre asigurări ar trebui să fie ceva mai mici pentru a reduce riscul de accidentare.

Pe de altă parte, trebuie să eviți supra-echiparea traseului prin montarea unui număr de puncte de asigurare mai mare decât cel necesar.

Situații speciale de asigurare

În anumite situații, distanțele dintre punctele de asigurare trebuie să fie stabilite respectând reguli specifice:

• Prima ancoră a traseului se montează la maximum 3-3,5 metri de la nivelul solului. În cazul în care în zona de la baza peretelui sunt obstacole care nu pot fi înlăturate, dacă terenul este în pantă sau dacă poziția oferă spațiu limitat sau este expusă (de exemplu, în cazul în care traseul începe de pe o brână aflată la înălțime), prima ancoră a traseului trebuie să poată fi asigurată de la sol sau după câteva mișcări de dificultate redusă, iar suplimentar, este necesar să prevezi puncte de asigurare pentru cel care-l asigură pe cățărător.
• A doua ancoră se amplasează la 1-1,5 m de prima, pentru micșorarea pericolului unui eventual impact cu solul, apoi distanțele dintre asigurări se pot mări treptat.
• După trecerea peste un prag, ancorele se montează astfel încât să prevină căderea pe acesta: prima ancoră se asigură cu mâna întinsă de pe prag (la maximum 2,5 m) apoi următoarea se poziționează la cca. 1-1,5 m deasupra acesteia, la fel ca la plecarea de la sol.
  
  Atunci când poziționezi punctele de asigurare din zonele în care există pericolul lovirii de un obstacol, trebuie să ții cont de condițiile improbabile dar totuși posibile în cazul celui mai defavorabil scenariu, care în principiu, se referă la căderea survenită din poziția de asigurare, chiar în momentul când se încearcă trecerea corzii prin carabinieră.
• Pentru traseele care au mai mult de o lungime de coardă, prima ancoră a lungimii următoare, care este numită de cățărători „asigurarea de factor”, va fi montată la o distanță mai mică și ușor în lateral, astfel încât aceasta să poată fi asigurată înainte de începerea cățărării, pentru eliminarea pericolului de cădere cu factor 2.

Verificarea calității stâncii

Pentru echiparea traseelor de escaladă sportivă trebuie folosite doar materiale certificate conform standardelor UIAA-123/EN-959, care stabilesc geometria ancorelor, rezistența lor mecanică și la coroziune și condițiile de încercare în laborator. Totuși, în aceste standarde, cerințele de rezistență axială ( UIAA impune 20 kN, iar EN doar 15 kN!) și radială (25 kN în ambele standarde) sunt stabilite pentru ancorarea în beton omogen cu rezistența la compresiune de 50 N/mm², în timp ce ancorele din trasee sunt de regulă montate în roci neomogene, care au caracteristici mecanice diferite de cele ale betonului de probă.

Din această cauză, rezistența efectivă a punctelor de asigurare din trasee depinde în mare măsură de competența și de conștiinciozitatea amenajatorului, care trebuie să acorde o mare atenție condițiilor de montare a ancorelor.

---

O ancoră conformă cu standardele poate fi doar atât de rezistentă pe cât îi permite stânca în care este amplasată, motiv pentru care, înainte de a începe montarea propriu-zisă a unui punct de asigurare, trebuie verificată calitatea stâncii din locul respectiv:

• Zona în care se amplasează ancora trebuie să fie lipsită de crăpături, cavități sau de zone cu rocă dezagregată. În egală măsură, trebuie să observi stratificația stâncii, direcțiile sistemelor de fisuri și alte elemente similare care îți pot da indicii despre zonele cu rocă mai slabă.
• După verificarea vizuală, trebuie să verifici poziția aleasă pentru montarea ancorei și prin batere ușoară cu ciocanul. De regulă, un sunet mai înalt, arată o rocă sănătoasă și compactă, în timp ce un sunet înfundat trădează prezența unor fisuri sau cavități ascunse. De asemenea, dacă ții palma în apropierea locului în care lovești cu ciocanul, dacă roca este compactă, ar trebui să nu simți vibrații, dar acestea se fac simțite atunci când stânca este fisurată.
• Pentru validarea poziției unui punct de asigurare, trebuie să verifici și întreaga zonă din jurul acestuia, pentru a te asigura că ancora nu este amplasată pe o formațiune detașată de masiv (un bolovan, o lespede de dimensiuni mari etc.), care deși ar putea fi formată din rocă solidă și compactă, ar putea să se disloce cu totul.
• Ancorele trebuie să fie montate la minimum 20 cm (de două ori adâncimea găurilor pentru ancorele uzuale) față de zonele slabe (fisuri, muchii, alveole, etc.) pentru a preveni spargerea rocii din aceste zone și implicit, cedarea ancorei. Dacă roca are rezistență mai mică la compresiune și trebuie să folosești ancore mai lungi, distanța de siguranță se mărește la de trei ori adâncimea găurilor.

Pentru alegerea amplasamentelor optime ale asigurărilor, trebuie să parcurgi (din nou...) traseul în manșă, pentru a te asigura că pozițiile preliminare pe care le-ai identificat pentru punctele de asigurare respectă toate condițiile enumerate mai sus.

În urma acestei verificări, vei stabili pozițiile finale ale ancorelor, pe care le vei marca vizibil cu o cretă, în vederea găuririi.

Alegerea materialelor pentru amenajarea traseelor de escaladă

Rezistența la coroziune

În august 2025, UIAA a publicat versiunea a V-a a standardului UIAA-123 (PDF, 1.8 MB) referitor la ancorele pentru stâncă, în care au fost adăugate clasele de rezistență la coroziune a materialelor și testele necesare pentru certificarea acestora, care erau deja specificate în standardul complementar DIN EN 959:2019-04.

Conform acestor standarde, în mediile agresive care favorizează fisurarea prin coroziune sub tensiune (în engleză „Stress Corrosion Cracking” - SCC), adică faleze marine, zone cu poluare extremă sau cu anumite tipuri defavorabile de rocă etc. se vor folosi exclusiv materiale care satisfac condițiile pentru clasa 1 de rezistență la coroziune (certificare SCC: „High SCC and General Corrosion Resistance”): titanul gradul 2 și anumite oțeluri inoxidabile cu diferite adaosuri cu numere de clasificare din seria 1.45xx.

Clasa a 2-a de rezistență la coroziune (certificare GC: „General Corrosion Resistance”) se referă la oțelurile cu crom și adaos de molibden cu numere de clasificare din seria 1.44xx, care pot fi folosite în zonele cu risc redus de fisurare prin coroziune sub tensiune. În această categorie sunt cuprinse oțelurile inoxidabile A4/AISI 316, a căror utilizare este obligatorie pentru ancorele din majoritatea zonelor de cățărare din Alpi și din cea mai mare parte a Europei (mai puțin zonele in care se impune folosirea materialelor din clasa 1).

În clasa a 3-a de rezistență la coroziune (certificare LC: Low Corrosion Resistance) sunt cuprinse materialele cu rezistență redusă (oțeluri galvanizate, aliaje de aluminiu anodizate etc.) care pot fi folosite doar la interior. Totuși, chiar și acolo, în cazurile în care mediul ar putea fi coroziv, cum se poate întâmpla în sălile aflate lângă zone industriale poluate sau în cele în care se află bazine de înot, standardul propune folosirea materialelor din clasele superioare.

Atunci când te-ai hotărât să amenajezi un traseu, ți-ai asumat răspunderea pentru siguranța tuturor cățărătorilor care îl vor parcurge. Dacă folosești urechi de asigurare improvizate sau ancore și topuri de slabă calitate, cum sunt cele din materiale ieftine care pot fi cumpărate de la magazinele de feronerie, care nu au o rezistență garantată și nu sunt nici suficient de rezistente la coroziune, îi pui în pericol pe toți cei care se vor cățăra pe traseul respectiv. În plus, în câțiva ani, un asemenea traseu va trebui să fie reechipat, cu niște eforturi și cheltuieli care ar fi mai bine direcționate către amenajarea de trasee noi.

Criterii pentru alegerea tipului de ancoră

Pentru amenajarea traseelor de escaladă sportivă se folosesc fie ancore mecanice, fie ancore chimice, iar alegerea tipului de ancoră pe care îl vei folosi atât pentru punctele de asigurare din traseu cât și pentru topul acestuia trebuie să fie făcută în concordanță cu caracteristicile mecanice ale rocii pe care desfașoară linia respectivă.

• Pentru rocile cu rezistență mare la compresiune (granit, bazalt, gnais, unele calcare mai dure etc.), în general vor fi preferate ancorele mecanice, datorită ușurinței cu care se montează. Ancorele chimice sunt la fel de adecvate în rocă solidă, dar necesită mai multe resurse: găuri cu diametrul mai mare, mai multe operațiuni consumatoare de timp și energie, costuri mai ridicate.
• În rocile neomogene sau cu rezistență mai mică la compresiune (gresie, conglomerat, anumite calcare etc.), se vor monta în mod obligatoriu ancore chimice, iar în acest caz vor fi folosite modele de ancoră cu tija ceva mai lungă. Dacă în aceste roci s-ar monta ancore mecanice, forțele generate de expandarea lor în găuri ar putea produce fisurarea stâncii sau sfărâmarea locală a pereților găurilor. În plus, există riscul ca bolțurile să se slăbească în timp și să capete „joc” prin erodarea mecanică a găurilor, cauzată de solicitările produse de oprirea căderilor în coardă.

Un alt criteriu pentru alegerea materialelor este direcția solicitărilor predominante pentru poziția respectivă de montaj (imaginea alăturată). Ambele tipuri de ancore rezistă foarte bine la solicitări radiale (forfecare), dar ancorele chimice au în general o rezistență mai mare la solicitări axiale (dacă sunt montate corect!), așa că sunt recomandate în aceste situații.

Din această cauză, pentru punctele de asigurare montate pe tavane sau în surplombe, care de regulă sunt solicitate preponderent axial, este de preferat să folosești ancore chimice. Dacă stânca are rezistență mare la compresiune și alegi totuși ca în aceste poziții să montezi ancore mecanice, trebuie sa acorzi o mare atenție curățării găurilor și montajului corect al bolțurilor. De asemenea, ar fi de preferat ca aceste ancore să aibă lungimi și/sau diametre ceva mai mari decât ale celorlalte.

Pentru alegerea materialelor poți să ții cont și de anumite considerente practice pentru anumite situații, cum ar fi cele din exemplele de mai jos:

• O coardă de rapel pentru retragerea din traseu poate fi trecută direct prin urechile ancorelor chimice confecționate din tije de 8-10 mm diametru, în timp ce urechile mult mai subțiri (~3 mm) ale ancorelor mecanice ar putea deteriora coarda. Prin urmare, dacă pasul cheie al traseului este mult mai dificil decât restul mișcărilor, sub acesta ai putea să montezi o asemenea ancoră chimică, astfel încât cei care nu pot trece pasajul să aibă posibilitatea să coboare fără să lase în urmă carabiniere, cordeline sau zale rapide.
• În zonele foarte frecventate, aflate pe trasee turistice sau lângă șosele, se întâmplă uneori ca urechile de asigurare de pe ancorele ușor accesibile de la sol să fie furate. Pentru a preveni aceste acte de vandalism, este de preferat ca primele două-trei puncte de asigurare ale traseelor din aceste zone să fie echipate cu ancore chimice tip „P”.

Topul traseului

Topul traseului este extrem de important din punct de vedere al siguranței cățărătorului, pentru că este singurul punct de legătură cu stânca al acestuia la coborârea care urmează după finalizarea ascensiunii (atunci când recuperează buclele de asigurare) sau în cazul cățărării cu asigurare de sus (manșă), iar în aceste cazuri, cedarea lui ar putea avea consecințe catastrofale. Din această cauză trebuie să acorzi o mare atenție atât alegerii materialelor folosite (ale căror caracteristici mecanice și de rezistență la coroziune trebuie să fie în conformitate cu standardele aplicabile), cât și amplasării corecte a topului și montării ancorelor din componența acestuia conform instrucțiunilor fabricantului.

Topul unui traseu de escaladă trebuie să îndeplinească simultan următoarele condiții de rezistență și de siguranță:

• Rezistență mecanică - materiale cu rezistență certificată conform normelor UIAA-123 / EN959, montate corect, în rocă sănătoasă.
• Rezistență la coroziune - cel puțin oțel inoxidabil 316 (A4).
• Rezistență la uzură - piesele pentru trecerea corzilor trebuie să reziste un timp îndelungat la abraziunea produsă de trecerea corzilor (de asemenea, acestea ar trebui să fie conectate în așa fel încât să poată fi înlocuite cu ușurință în caz de uzură pronunțată).
• Redundanță - minimum două ancore.
• Distribuirea forțelor în mod cât mai egal între ancore.
• Inextensibil - cedarea uneia dintre ancore trebuie să nu producă deplasări importante (și implicit șocuri) în sistem.

Condiții pentru poziționarea și montarea topului

• Topul trebuie să aibă o poziție logică față de linia traseului și trebuie să poată fi asigurat comod, din prize cât mai bune în raport cu dificultatea cățărării.
• Cele două ancore ale topului trebuie să fie montate la cel puțin 20 cm distanță între ele, în poziția recomandată de fabricant pentru modelul respectiv de top.
• Ambele ancore se montează în rocă compactă și sănătoasă și la minimum 20 cm de orice zonă slabă (fisuri, alveole, muchii, etc.), dar trebuie verificată și conformația generală a stâncii, pentru a te asigura că topul nu este montat pe un bolovan sau pe o lespede de dimensiuni mari, care deși ar avea rocă solidă și compactă, ar putea să se disloce.
• Piesele pentru trecerea corzii trebuie să fie orientate în așa fel încât să nu torsioneze corzile de asigurare, iar dacă topul este echipat cu inele sudate sau cu zale rapide, acestea trebuie să fie suficient de largi pentru a permite concomitent atât asigurarea cățărătorilor, cât și trecerea prin ele a unei bucle de coardă în vederea coborârii.
• La coborârea cățărătorului (filat de jos sau în rapel), la eventualele pendulări ale acestuia pentru recuperarea buclelor de asigurare sau la cățărarea „în manșă”, coarda trebuie să nu se frece de muchii ascuțite sau de alte proeminențe abrazive ale stâncii.
• Dacă lungimea traseului depășește 30-35 m (jumătatea lungimii uzuale a corzilor folosite în escaladă), trebuie să iei în calcul fie împărțirea acestuia în două lungimi de coardă prin montarea unei ancore de regrupare într-o poziție convenabilă, fie montarea unui ancore de rapel intermediare, care va satisface aceleași condiții ca topul.
  
  În cazul coborârii în două etape, cățărătorul este coborât până la ancora intermediară, în care se asigură cu o lonjă, apoi se dezleagă, trage coarda de deasupra, o trece prin inelul ancorei și continuă coborârea în rapel sau se leagă din nou în coardă și este coborât mai departe până la sol. În mod evident, din cauza complexitătii manevrelor necesare pentru coborâre, este de preferat ca această soluție să fie folosită doar atunci când nu mai există alte opțiuni.

---

Topuri cu sisteme închise și deschise

În funcție de manevrele necesare pentru trecerea corzii prin ancora de la top, sistemele folosite pentru topuri pot fi închise sau deschise:

• Într-un sistem închis, piesele pentru trecerea corzii din componența topului sunt inele sudate, iar pentru coborâre, cățărătorul care a terminat traseul sau care recuperează buclele prin care s-a făcut manșă trebuie să facă o manevră mai complicată, care implică și desfacerea nodului de legare în coardă.
• În cazul unui sistem deschis, coarda se trece direct prin piesele montate în ancore („coarne de berbec”, cârlig cu siguranță sau carabinieră), fără să fie necesară dezlegarea nodului de pe ham.

---

Pentru sistemele deschise, anumiți fabricanți produc niște piese confecționate dintr-o tijă îndoită astfel încât coarda să poată fi trecută direct prin top, în vederea coborârii imediate a cățărătorului, fără alte manevre complicate.

Aceste modele, numite de producători „ramhorns” (coarne de berbec) sau „pigtails” (cozi de porc) datorită formelor lor spiralate, pot fi întâlnite adeseori în zonele de cățărare din alte țări, dar la noi n-au început încă să fie folosite pe scară largă, probabil din cauza reticenței privitoare la manevrele specifice necesare pentru trecerea corzii prin ancoră, care ar putea produce confuzie.

(În imaginea alăturată este un Pigtail fabricat de Bolt Products, Germania).

Fiecare dintre aceste sisteme de topuri se poate monta în două configurații:

• ansambluri formate din două ancore conectate cu lanț și prevăzute cu inele sudate (sistem închis) sau cu carabiniere sau alte piese pentru trecerea rapidă a corzii (sistem deschis).

• topuri formate din două ancore independente, fiecare prevăzută cu o piesa pentru trecerea corzii: inel sudat, „coarne de berbec”, cârlig cu siguranță sau carabinieră.

În toate cazurile, este necesar ca piesele pentru trecerea corzii (inele, carabiniere etc.) să fie orientate astfel încât coarda să circule liber într-un plan paralel cu stânca, pentru a evita torsionarea ei.

Topuri cu două ancore conectate cu lanț

Cel mai frecvent, topurile cu lanț(uri) sunt ansambluri nedemontabile (zalele lanțurilor sunt închise prin sudură prin inele sau prin eventualele carabiniere captive și prin urechile de asigurare ale ancorelor - atât mecanice cât si chimice), iar atunci când piesele pentru trecerea corzii se uzează, trebuie înlocuit întreg ansamblul sau trebuie să se recurgă la diferite improvizații cu zale rapide, carabiniere etc..

Pentru a preveni aceste probleme, unii fabricanți produc și ansambluri demontabile, în care piesele componente sunt interconectate cu zale rapide de calitate corespunzătoare, în scopul facilitării înlocuirii lor. De regulă, aceste tipuri de topuri permit configurații mai flexibile, în care pot fi integrate cu ușurință componente care pot fi cumpărate separat: lanțuri de diferite lungimi pentru adaptarea topului la condițiile din teren (de exemplu, dacă stânca din amplasament impune distanțe mai mari între ancore) sau piese pentru trecerea corzii pentru construirea unui sistem deschis (carabiniere captive, „coarne de berbec” etc.).

---

Topurile cu lanț sunt produse în două configurații: cu dispunere verticală a ancorelor sau cu ancorele montate la același nivel (sistem în „V”).

În cazul topurilor cu lanț cu dispunere verticală, piesa pentru trecerea corzii se montează în partea de jos, astfel încât să se reazeme atât pe urechea ancorei de jos, cât și pe lanțul ușor tensionat, în scopul repartizării cât mai egale a încărcărilor pe cele două ancore, iar cealaltă ancoră se montează deasupra, pe aceeași verticală sau ușor lateral.

Pentru modelele de top în „V”, ancorele se plasează pe aceeași linie orizontală, la o distanță minimă de 20 cm între ele, având grijă ca unghiul dintre lanțuri să nu depășească 60°, iar  piesa pentru trecerea corzii este conectată la mijloc, pe ambele lanțuri.

---

În topurile cu lanț cu sistem deschis din fotografiile de mai jos, ancorele sunt dispuse în cele două poziții uzuale (la același nivel sau decalate pe verticală), iar topul este prevăzut cu „coarne de berbec”, care sunt conectate la ambele ancore direct sau cu lanțuri. În acest caz, se folosește o singură piesă pentru trecerea corzii, dar personal, consider că aceasta este redundantă prin rezistența ei: în teste, „coarnele” se dezdoaie la peste 15 kN – mai mult decât suficient pentru această utilizare.

Un alt argument în favoarea siguranței acestui sistem este faptul că atât pentru introducerea corzii în „coarne”, cât și pentru scoaterea ei, sunt necesare două manevre consecutive (câte una pentru fiecare ramură). Pur și simplu, coarda nu are cum sa iasă în același timp din ambele ramuri!

Pentru montarea unei manșe în acest tip de top, coarda se trece prin câte  o buclă sau o carabinieră cu siguranță prinse în fiecare ancoră (sau într-o verigă a lanțului), pentru a preveni uzura prematură a pieselor pentru trecerea corzii.

Topuri cu ancore independente

Ancorele independente din componența topurilor pot fi dispuse orizontal, la același nivel, caz în care încărcările se împart egal între cele două ancore, sau pot fi decalate pe verticală, astfel încât ancora de sus să preia integral încărcările și uzura, iar cea de jos să asigure redundanța.

Fiecare dintre cele  două ancore independente trebuie să fie prevăzută cu câte o piesă pentru trecerea corzii (inel sudat, za rapidă, carabinieră etc.), care trebuie sa fie orientată perpendicular pe perete, pentru a evita frecarea corzii de stâncă și/sau torsionarea ei, iar între ancore trebuie să fie o distanță de cel puțin 20 cm.

Trebuie evitată montarea topurilor formate exclusiv din ancore chimice simple, care sunt destinate folosirii ca puncte de asigurare pe traseu, chiar dacă prin construcția lor oferă o suprafață interioară a urechii care nu deteriorează corzile, pentru că acestea nu pot fi înlocuite în cazul uzurii care va fi cauzată de trecerea corzilor direct prin top pentru coborârea cățărătorilor.

Pentru topurile cu ancore independente, cu sistem deschis, în fiecare ancoră se montează piese pentru trecerea rapidă a corzii. Dacă se folosesc carabiniere sau cârlige, este de preferat ca acestea să fie conectate cu zale rapide, pentru a permite înlocuirea lor atunci când (în mod inevitabil) se uzează. (Ar fi bine sa eviți folosirea ansamblurilor nedemontabile cum este urechea cu carabinieră din ultima fotografie de mai sus, care atunci când se uzează, trebuie înlocuite în întregime, cu costuri mai mari).

În fotografiile de mai jos sunt două exemple de topuri cu sistem deschis formate din câte două ancore montate la același nivel, dintre care unul este prevăzut cu cârlige cu siguranță, iar celălalt cu carabiniere, toate conectate cu zale rapide de urechile ancorelor.

---

Atunci când cele două ancore independente sunt decalate pe verticală, fiecare dintre ele va fi prevăzută cu câte o piesă pentru trecerea corzii, astfel încât ancora de sus să preia integral atât solicitările cât și uzura, iar cealaltă să asigure doar redundanța sistemică.

Și în acest caz, este de preferat ca ancorele să fie echipate cu elemente rezistente la uzură care să faciliteze trecerea corzii (de exemplu, „coarne de berbec” - arătate mai sus - sau carabiniere captive), astfel încât cățărătorii să nu fie obligați să facă manevre complicate pentru trecerea corzii prin top, în vederea coborârii.

În fotografia alăturată este un asemenea top în sistem deschis cu dispunere verticală a ancorelor pe care l-am montat într-un traseu. Pe ancora de sus (cea care preia integral solicitările) am pus o piesă „Pigtail” iar în cea de jos, care asigură redundanța sistemului, se află o carabinieră captivă conectată cu o za rapidă.

Când ajunge la top, capul de coardă trece coarda peste „coarnele de berbec”, apoi asigură carabiniera din ancora de jos și cere să fie coborât. Dacă vrea să lase coarda pentru manșă, cățărătorul pune o buclă de asigurare în ancora de sus (sub „coarne”, între acestea și stâncă!) și trece coarda prin ea și prin carabiniera captivă. Ultimul care urcă traseul trece coarda prin coarne, apoi recuperează bucla și este coborât.

Ancore de regrupare

În cazul echipării unui traseu de escaladă sportivă cu mai multe lungimi de coardă, la finalul fiecărei lungimi trebuie montată câte o ancoră de regrupare, care va fi folosită pentru asigurarea și auto-asigurarea cățărătorilor, iar alegerea poziției și a modului de amenajare a acesteia trebuie să satisfacă anumite condiții.

Poziționarea ancorei de regrupare

În condițiile în care cea mai frecventă lungime a corzilor folosite pentru escaladă este de 60 m, ar trebui ca distanțele dintre două ancore de regrupare succesive ale unui traseu de escaladă sportivă „multi-pitch” să nu depășească 50 m. Dacă acestea vor fi folosite și pentru coborâre, fie se montează ancore de rapel intermediare, fie se limitează lungimile de coardă la cca. 25 m.

Cea mai importantă condiție pe care trebuie să o îndeplinească poziția unei regrupări este ca în locul respectiv să existe rocă sănătoasă pentru montarea ancorei de regrupare. De asemenea, este necesar ca ancora să aibă o poziție convenabilă față de linia traseului, iar punctul ei principal de asigurare trebuie să se afle la o înălțime potrivită pentru asigurarea cățărătorilor.

Amenajatorul traseului trebuie să urmărească și alte aspecte legate de sporirea confortului și/sau siguranței cățărătorilor, dar amplasamentele care să îndeplinească simultan toate condițiile de mai jos sunt destul de rare, așa că de cele mai multe ori, în privința acestora se va alege o soluție de compromis:

• Poziție comodă a cățărătorilor (asigurarea capului de coardă sau a secundului dintr-o poziție incomodă poate să devină un chin) și eventual spațiu pentru aranjarea corzilor în regrupare
• Posibilități de comunicare între cățărători, eventual contact vizual
• Limitarea frecărilor din corzi atât pentru lungimea de coardă anterioară, cât și pentru cea care urmează
• Este de preferat ca următoarea lungime de coardă să înceapă cu pasaje mai ușoare, cu puncte de asigurare mai dese, pentru a reduce riscul de cădere cu factor mare a capului de coardă.

Configurația ancorei de regrupare

De regulă, regrupările traseelor de escaladă „multi-pitch” (cu mai multe lungimi de coardă) sunt echipate cu câte două ancore chimice sau mecanice, montate la o distanță minimă între ele de 20 cm, iar în conformitate cu standardele, fiecare dintre acestea ar trebui să suporte o încărcare de cel puțin 25 kN, dacă este montată corect, în rocă sanatoasă. În acest fel sunt satisfăcute atât condiția de redundanță, cât și cea de rezistență a ancorei de regrupare.

Pentru regrupări se folosesc exclusiv configurații cu sisteme închise (la care piesele pentru trecerea corzilor sunt inele sudate). Acestea pot fi ansambluri nedemontabile formate din două ancore conectate cu lanț montate conform indicațiilor producătorului sau pot fi formate din două ancore independente, care pot fi poziționate la același nivel sau pot fi decalate pe verticală, în funcție de condițiile amplasamentului respectiv.

Dacă ancorele de regrupare vor fi folosite și pentru coborârea în rapel după terminarea traseului sau în cazul unei retrageri forțate, acestea trebuie să fie prevăzute cu inele sudate sau cu zale rapide, care vor fi poziționate într-un plan perpendicular pe stâncă, astfel încât corzile să nu se blocheze sau să se torsioneze la recuperarea lor.

În acest caz, atunci când alegi poziția regrupării, trebuie să acorzi atenție și altor detalii legate de siguranța cățărătorilor:

• recuperarea cu ușurință a corzilor de rapel - trebuie să eviți zonele în care corzile s-ar putea freca de stâncă, s-ar putea înțepeni în fisuri etc.
• absența elementelor periculoase din zona respectivă: muchii ascuțite care ar putea să taie corzile, porțiuni friabile din care s-ar putea disloca bolovani în timpul coborârii sau atunci când se recuperează rapelul etc.

Asigurarea „de factor”

În cățărare, cele mai mari solicitări posibile din sistemul de asigurare vor apărea în condițiile opririi unei căderi cu factor 2, care corespunde situației în care înălțimea de cădere este de două ori mai mare decât lungimea corzii desfășurate, iar ancora de regrupare preia integral forțele dinamice generate.

Odată cu înaintarea pe parcursul lungimii de coardă, factorul de cădere potențial (și odată cu acesta și forțele dinamice generate în cazul unei eventuale căderi) se micșorează progresiv datorită asigurărilor intermediare, care limitează înălțimea de cădere, în timp ce lungimea corzii de asigurare dintre secund și capul de coardă va crește.

Pericolul de cădere cu factor 2 a capului de coardă nu există în traseele de escaladă cu o singură lungime de coardă, dar este întotdeauna prezent la plecarea dintr-o regrupare intermediară. Pentru eliminarea acestui risc, prima ancoră a următoarei lungimi de coardă trebuie să poată fi asigurată cu ușurință din poziția de regrupare, înainte de începerea cățărării. Această așa-zisă „asigurare de factor” trebuie să fie considerată o parte integrantă a ancorei de regrupare.

Echipamentul necesar pentru montarea punctelor de asigurare

Pe lângă echipamentul individual folosit pe parcursul operațiunilor de amenajare a accesului deasupra falezei și de curățare a liniilor de cățărare, pentru montarea punctelor de asigurare vei avea nevoie și de (unele dintre) materialele enumerate în listele următoare.

Marcarea pozițiilor ancorelor, găurire și curățarea găurilor

• Ciocan pentru verificarea calității stâncii din zona în care se montează ancorele și pentru baterea bolțurilor expandabile, eventual o daltă plată pentru netezirea zonei de contact dintre urechile ancorelor și stâncă.
• Cretă albă sau colorată, în funcție de culoarea stâncii, pentru marcarea amplasamentului punctelor de asigurare.
• Mașină de găurit rotopercutantă cu acumulatori (inclusiv de schimb!), care trebuie să fie asigurată cu o lonjă.
• Burghie SDS de diametrele necesare și câteva de rezervă, în caz de uzură pronunțată sau de pierdere.
• Pompă sau suflantă electrică prevăzută cu un tub flexibil pentru suflarea prafului din găuri.
• Perii cilindrice metalice și/sau din material plastic cu diametrul adecvat pentru curățarea găurilor.
• Suflantă electrică pentru curățarea de pe stâncă a prafului rezultat la găurire (în lipsă, se poate folosi pompa pentru suflarea prafului din găuri).
• Saci și genți pentru transportul sculelor și al materialelor.

Montarea ancorelor mecanice

• Bolțuri expandabile echipate cu urechile aferente, eventual de lungimi și/sau diametre diferite, care să poată fi folosite diferențiat, în funcție de calitatea stâncii.
• Cheie dinamometrică (recomandată!) sau în lipsa acesteia, o cheie inelară sau fixă (de preferat cotită) de 17-19 mm pentru strângerea piulițelor. Dacă se montează zale rapide (maillons) la topuri, trebuie prevăzută și o cheie pentru strângerea acestora. Aceasta poate fi o cheie reglabilă de dimensiuni mici, care poate constitui și o rezervă, în cazul pierderii altor chei.
• “Kit pentru corectarea greșelilor” care va conține:
  - Dorn de 8 sau 10 mm pentru baterea în găuri a bolțurilor deteriorate și a celor provizorii (dacă acestea nu pot fi extrase);
  - Rășină bi-component (de exemplu, Poxilină, care este ușor de folosit) pentru astuparea găurilor după eliminarea ancorelor mecanice provizorii sau a celor cu probleme;
  - Pânză de fierăstrău pentru metale pentru tăierea bolțurilor, dacă acestea nu pot fi bătute complet în găuri (de cele mai multe ori, o crestătură și câteva lovituri de ciocan sunt suficiente).
  - Chiar dacă te hotărăști să echipezi traseul cu ancore mecanice, este indicat să ai asupra ta și câteva ancore chimice și fiole de rășină pentru cazurile în care utilizarea acestora este impusă de condițiile de pe traseu (de exemplu, dacă roca este mai slabă în anumite zone).

Montarea ancorelor chimice

• Ancore chimice și rășina necesară, în cantitate suficientă (trebuie să știi câte ancore pot fi montate cu rășina dintr-un tub!)
• Pistol de injecție prevăzut cu o lonjă de asigurare și mixere pasive în număr suficient. (Atenție la condițiile meteo! Pentru anumite tipuri de rășini, creșterea temperaturii produce o scădere sensibilă a timpului de gelificare/întărire, ceea ce mărește consumul de mixere).
• Dacă pentru montajul ancorelor din inox este necesar un ciocan, se va folosi unul din inox sau din plastic, care să nu contamineze capătul ancorei cu reziduuri de fier care ar putea iniția coroziunea acesteia.
• Cârpe și/sau șervetele de hârtie pentru ștergerea rășinii de pe mâini și de pe tubul mixerului pasiv.
• Pungi din plastic pentru rășina „martor”, un marker sau un pix și etichete din hârtie autocolante pentru etichetarea lor și pungi pentru gunoi.

---