Cățărarea sportivă (escalada)

Practicarea escaladei sportive pe stâncă depinde de existența liniilor echipate cu puncte de asigurare solide și durabile, amplasate în mod judicios, iar amenajarea traseelor astfel încât acestea să ofere siguranța necesară și să nu interfereze cu terenul adecvat pentru practicarea celorlalte forme de cățărare pe stâncă (tradițională, de aventură, alpină și bouldering) se bazează pe pasiunea, experiența, conștiența și competența voluntarilor dispuși să-și sacrifice timpul, energia și adesea și resursele materiale în acest scop.

Prin publicarea acestui îndrumar, am vrut să le ofer o bază teoretică acelor cățărători care au dăruirea, calitățile fizice, tehnice și morale și posibilitățile logistice necesare pentru amenajarea liniilor de escaladă, cu intenția de a contribui la creșterea calității traseelor și la promovarea pluralismului disciplinelor din cățărare și a principiilor etice care trebuie respectate în relația cu mediul și cu ceilalți cățărători.

Pentru scrierea și structurarea acestui site, m-am bazat pe experiența mea de peste 35 de ani în amenajarea de trasee de cățărare și pe cunoștințele tehnice pe care le-am acumulat pe parcursul formării mele profesionale și al carierei mele ca inginer constructor.

În conținutul site-ului se regăsesc și informații adunate în timp dintr-o mulțime de surse, pe care mi-ar fi imposibil să le enumăr într-o bibliografie: standardele UIAA și EN aplicabile în acest domeniu, anumite articole publicate de diferite organizații (British Mountaineering Council, American Safe Climbing Association, Deutsche Alpenverein, Access Fund, U.I.A.A. etc.) și alte zeci de articole tematice publicate pe Internet de diverși autori reputați, site-urile unor producători de echipament și informații adunate din discuțiile cu alți cățărători pasionați de amenajarea de trasee sau din cele purtate în forumuri online cu acest specific. De asemenea, în capitolul referitor la etică, am „reciclat” unele idei din manualul meu Cățărarea tradițională și de aventură.

Laurențiu Anghel

Evoluția escaladei sportive

Până pe la începutul anilor '80, o condiție de bază a stilului de cățărare liberă practicat în țările cu tradiție în acest domeniu impunea ca fiecare cap de coardă să-și construiască el însuși sistemul de asigurare pe măsură ce avansa pe traseu, iar  protecțiile montate (atât cele mobile, cât și eventualele pitoane) erau recuperate de către secund, pentru ca stânca să rămână în starea ei naturală, anterioară ascensiunii.

Desigur, în anumite trasee existau și protecții fixe, dar acestea erau rare și de regulă, erau doar pitoane care n-au mai putut fi scoase sau în mod excepțional, ancore izolate, bătute în găuri făcute cu dalta, ca o ultimă soluție de asigurare a capului de coardă (însă acestea erau instalate doar „de jos în sus”, la premiera traseului!).

Odată cu apariția unui nou stil „schismatic”, în care cățărătorii foloseau pentru asigurare exclusiv protecțiile fixe cu care traseele erau deja complet echipate în mod intenționat (de cele mai multe ori cu acces de deasupra, prin coborâre în rapel), a devenit necesară o delimitare clară a celor două abordări diferite:

• Stilul de cățărare originar, în care capul de coardă își construiește el însuși asigurările cu protecții recuperabile pe măsură ce înaintează, a fost denumit clasic sau tradițional.
  
  În principiu, traseele de cățărare tradițională nu sunt echipate cu protecții fixe, iar caracteristica esențială a acestui stil este că după recuperarea protecțiilor provizorii folosite, stânca rămâne în starea ei naturală, care nu este afectată de ascensiunea respectivă. Traseele „de trad” pot avea mai multe lungimi de coardă, caz în care ascensiunea se face în echipă, iar capul de coardă trebuie să amenajeze regrupări intermediare, dar la fel de bine, pot avea doar câteva zeci de metri, iar parcurgerea lor se poate face cu asigurare de la sol.

• Cățărarea liberă practicată pe trasee echipate integral cu puncte de asigurare permanente, montate în găuri făcute în stâncă și dispuse astfel încât să se elimine orice pericol obiectiv, a început să fie considerată „cățărare modernă” și a devenit foarte populară sub numele de escaladă sportivă.
  
  În mod obișnuit, capul de coardă dintr-un traseu de escaladă este asigurat de la sol, iar cele mai multe asemenea trasee au înălțimi de cel mult 30-40 m, astfel încât la terminarea ascensiunii, cățărătorul să poată fi coborât înapoi la bază de către cel care îl asigură, folosind o coardă suficient de lungă (de regulă, lungimile corzilor comercializate sunt cuprinse între 50 și 80 m). Totuși, în lume există numeroase trasee de escaladă sportivă cu înălțimi mai mari sau care au mai multe lungimi de coardă.

Cele două discipline cu metode de asigurare fundamental diferite, escalada sportivă și cățărarea tradițională, s-au dezvoltat în paralel, alături de celelalte ramuri ale cățărării (cu sau fără corzi), fiecare dintre ele având propriile reguli și propriul teren de desfășurare. Datorită acestei varietăți, fiecare cățărător este liber să-și aleagă stilul care se potrivește cel mai bine cu aspirațiile și cu posibilitățile sale, atâta timp cât prin aceasta nu-i împiedică pe ceilalți cățărători să facă la fel.

Totuși, față de cățărarea tradițională, unde ascensiunea trebuie să nu afecteze stânca pe care se desfășoară, în escalada sportivă, această condiție este încălcată chiar printr-una dintre caracteristicile definitorii ale acestei discipline: în traseele „de sport”, stânca este iremediabil modificată prin practicarea găurilor necesare pentru montarea punctelor de asigurare permanente. Mai mult, prin existența protecțiilor fixe, aceste trasee devin inadecvate pentru parcurgerea lor în stilul tradițional (chiar dacă relieful stâncii permite acest lucru!). Cu toate acestea, după numeroasele dispute despre etică și stil care au marcat începuturile escaladei, această modalitate de amenajare a traseelor a ajuns să fie unanim acceptată. În prezent, escalada sportivă are un loc legitim printre celelalte stiluri de cățărare, iar numărul practicanților ei sporește pe zi ce trece.

Pe de altă parte, popularitatea în continuă creștere a escaladei a dus la aglomerarea zonelor de cățărare existente, în timp ce disponibilitatea falezelor potrivite pentru echiparea de noi trasee pe stâncă a devenit din ce în ce mai redusă. De asemenea, zonele de escaladă sunt de cele mai multe ori „departe de casă”, iar cățărarea pe stâncă depinde de condițiile meteorologice și din această cauză, are caracter sezonier. Toate acestea au făcut ca în ultimele decenii să fie înființate numeroase săli de escaladă urbane, pe ale căror „panouri” se pot monta trasee pentru toate nivelurile de cățărare.

Structurile artificiale oferă un teren accesibil pentru inițiere, progres și antrenament, iar datorită lor, numărul practicanților escaladei sportive a crescut simțitor. Totuși, după începuturile „pe plastic”, cățărătorii au adesea nevoie de o etapă de tranziție, în care să se familiarizeze cu particularitățile escaladei pe stâncă, un mediu la care ei aspiră în mod inevitabil.

Laurențiu Anghel, autorul site-ului

Am început să mă cațăr acum patruzeci și ceva de ani,  într-o perioadă în care în România se practica o formă de cățărare predominant artificială, pe trasee pitonate, pe care din ignoranță o numeam „alpinism”.

La început, pentru că informațiile necesare erau aproape inexistente, a trebuit să descopăr cățărarea „văzând și făcând”, pornind practic de la zero și parcurgând trasee din ce în ce mai dificile și mai lungi, în care de cele mai multe ori foloseam echipament improvizat sau impropriu. Cu toate acestea, am reușit să trec cu bine de perioada de inițiere ca autodidact, iar pe parcurs am acumulat ceva pricepere și „kilometraj”, care s-au dovedit un fundament benefic pentru progresul ulterior.

Pe la sfârșitul anilor ’80, am început să cochetez cu noul stil „rotpunkt” despre care se auzise și pe la noi, iar  la începutul anilor ’90, sub influența unor articole despre cățărarea liberă pe care le-am citit în niște reviste franțuzești împrumutate,  am echipat (cu pitoane!) primele trasee „de sport” de pe valea Peleșului din Sinaia, pe care la vremea aceea le consideram doar o formă de antrenament pentru  traseele „adevărate”. (În 2005, am reechipat traseele respective cu ancore mecanice, conform cerințelor escaladei sportive).

De atunci, am continuat să amenajez trasee de escaladă sportivă în mai multe zone din România (Sinaia, cheile Folea, cheile Sohodolului, Măgura, cheile Crovului) și din Bulgaria (Sredna Kula, Koshov, Shirokovo) și încă mai am câteva proiecte pentru anii următori.

Pe de altă parte, în ultimii cincisprezece ani m-a atras mai mult cățărarea liberă curată (cu protecții mobile), pe care am practicat-o cu preponderență, atât în zonele de cățărare tradițională pe care le-am dezvoltat eu însumi în România (cheile Folea, VL) și în Bulgaria (Shirokovo, Veliko Tarnovo), cât și pe trasee „de trad” din alte țări: Grecia, Marea Britanie, Iordania, Italia, Franța, Croația, Turcia.

Concomitent cu activitatea de dezvoltare a zonelor de cățărare (atât tradițională, cât și sportivă), am încercat să popularizez stilul tradițional în rândurile cățărătorilor români prin cursurile de cățărare cu protecții mobile pe care le-am organizat începând din 2012 și prin articolele pe care le scriu periodic în blogurile mele.

În anul 2021 am fost unul dintre membrii fondatori ai nou înființatei Filiale București a Clubului Alpin Român, în care am activat câțiva ani.  În această perioadă, am organizat ateliere de inițiere în cățărarea tradițională, în escalada sportivă și în amenajarea traseelor.

În 2013 am tradus în limba română manualul de antrenament mental pentru cățărători „The Rock Warrior’s Way” de Arno Ilgner, pe care l-am publicat cu titlul „Calea războinicului stâncii” (ISBN 978-973-0-15678-2), iar în 2022 am tipărit manualul Cățărarea tradițională și de aventură (ISBN 978-973-0-36110-0), singura carte de acest fel apărută în România, care cuprinde informații actuale, detaliate și bine sistematizate despre echipamentul și metodele folosite în cățărarea tradițională curată (în care se folosesc exclusiv asigurări cu protecții mobile) sau în parcurgerea traseelor de aventură (așa-zisele trasee „clasice”, cu mai multe lungimi de coardă).

---

---