Amenajarea traseelor de escaladă sportivă

Escalada sportivă

Până pe la începutul anilor '80, practica uzuală în parcurgerea traseelor de cățărare din țările cu tradiție în acest domeniu era ca fiecare cap de coardă să-și monteze el însuși protecțiile necesare pentru asigurare pe măsură ce avansa, iar acestea - atât cele mobile, cât și eventualele pitoane - erau recuperate de către secund. (Desigur, în unele trasee existau și protecții fixe, dar acestea erau rare și erau montate doar  "ground-up", de către capul de coardă, la premiera traseului).

Odată cu apariția unui nou stil "schismatic", în care cățărătorii foloseau pentru asigurare exclusiv protecțiile permanente cu care traseele erau deja echipate (de obicei cu acces "de sus", în rapel), a devenit necesară o delimitare clară a celor două abordări diferite:

Termenul „protecție” este folosit ca denumire generică pentru elementele pe care cățărătorii le folosesc ca puncte de asigurare pe parcursul cățărării.

Protecțiile pot fi: naturale (colți de stâncă, clepsidre, pietre încastrate etc.), mobile sau provizorii (cele pe care le montează capul de coardă și care apoi sunt recuperate: nuci, friend-uri, hex-uri etc.) și fixe sau permanente (cele „in situ”, cu care este echipat traseul: diferite tipuri de ancore mecanice sau chimice sau uneori chiar pitoane lăsate în urmă de cățărători).

Termenul „asigurare” se referă la protecția (naturală, fixă sau mobilă) prin carabiniera căreia a fost trecută coarda de asigurare, aceasta dobândind astfel rolul de a opri o eventuală cădere a cățărătorului asigurat.

Cele două discipline aparent antagonice s-au dezvoltat în paralel, fiecare dintre ele având propriile reguli și propriul teren de desfășurare, iar această varietate îi permite fiecărui cățărător să-și aleagă stilul care se potrivește cel mai bine cu aspirațiile și cu posibilitățile sale. Cu toate acestea, cățărătorii au tendința să se împartă în "tabere beligerante" cu manifestări teritoriale, între care se stârnesc dispute furtunoase asupra legitimității unui stil sau a altuia sau asupra diferitelor metode de asigurare. Desigur, în aceste discuții în contradictoriu, adevărul se află de cele mai multe ori undeva la mijloc, pentru că nu există stiluri de cățărare "corecte" sau "greșite": fiecare cățărător ar trebui să fie liber să-și aleagă forma de cățărare care îl satisface, atâta timp cât prin aceasta nu-i împiedică pe ceilalți cățărători să facă la fel.

Totuși, față de cățărarea tradițională, unde ascensiunea trebuie să nu afecteze stânca pe care se desfășoară, în escalada sportivă, condiția de protejare a stâncii este încălcată chiar printr-una dintre caracteristicile definitorii ale acestei discipline: traseele sunt echipate cu puncte de asigurare permanente, care sunt montate în găuri făcute în stâncă. Deși în acest fel stânca este iremediabil modificată, iar prin echiparea cu protecții fixe traseele încetează să mai fie adecvate pentru parcurgerea în stilul tradițional (chiar dacă relieful stâncii permite acest lucru!), această modalitate de amenajare a traseelor de escaladă a ajuns să fie acceptată, iar numărul mare de cățărători "sportivi" arată că acest stil de cățărare are un loc legitim printre celelalte.


Practicarea escaladei sportive depinde de existența liniilor echipate cu puncte de asigurare solide, sigure și permanente, iar amenajarea traseelor astfel încât acestea să ofere siguranța necesară și să nu interfereze cu terenul adecvat pentru practicarea celorlalte discipline din cățărare (cățărarea tradițională, de aventură, alpină și bouldering) se bazează în mare măsură pe discernământul, pe bunul simț, pe experiența și pe competența echipatorilor.

Prin publicarea acestui site, am vrut să le ofer o bază teoretică acelor cățărători care au calitățile și posibilitățile logistice necesare pentru amenajarea traseelor de escaladă sportivă, în încercarea de a contribui la creșterea calității traseelor și la promovarea pluralismului disciplinelor din cățărare.

Acest ghid practic nu trebuie să fie interpretat ca o invitație adresată oricărui cățărător cu veleități de creator de trasee. Echiparea traseelor de escaladă nu este pentru oricine!

Este absolut necesar ca amenajatorul unui traseu să aibă o experiență bogată în cățărare, pentru a fi capabil să "citească" liniile logice de cățărare, să intuiască și să vizualizeze procedeele tehnice necesare parcurgerii liniilor respective, să aprecieze corect amplasamentul ancorelor și să identifice pozițiile din care se poate face asigurarea acestora.

În plus, montarea corectă (cu respectarea tuturor cerințelor impuse de fabricanți) a ancorelor din trasee presupune anumite aptitudini tehnice pe care nu toți cățărătorii le au, chiar dacă sunt capabili să parcurgă trasee dificile.

De asemenea, amenajatorul traseului de escaladă sportivă trebuie să aibă calitățile morale care să-l determine să-și asume pe deplin răspunderea pentru siguranța celor care se vor cățăra pe linia respectivă și în egală măsură, trebuie să aibă conștiența și inteligența necesare pentru protejarea stâncii și a mediului (uneori chiar prin renunțarea la amenajarea unei zone sau a unui traseu...).

Stil și etică

Câteva definiții esențiale pentru amenajarea corectă a traseelor de escaladă

Traseul de cățărare este o linie imaginară desfășurată pe un perete stâncos sau pe o structură artificială, care a fost parcursă în întregime de unul sau mai mulți cățărători, în decursul unei ascensiuni continue. (Trebuie subliniat faptul că potrivit acestei definiții, traseul nu este o "construcție" materializată pe un perete oarecare, ci rezultatul acțiunii de parcurgere a unei linii care pune niște probleme pe care cățărătorul trebuie să le rezolve pentru finalizarea ascensiunii!).

Stilul unei ascensiuni este definit de totalitatea regulilor pe care cățărătorul și le asumă în privința mijloacelor și metodelor pe care le folosește pentru parcurgerea traseului respectiv. Stilul de cățărare nu este o caracteristică intrinsecă a traseului, ci este stabilit pentru fiecare ascensiune în parte de către cățărătorul care parcurge linia respectivă (totuși, modificarea condițiilor de asigurare dintr-un traseu îl pot face impropriu pentru anumite stiluri de cățărare).

Etica din cățărare se referă la moralitatea interacțiunii dintre cățărători (limitarea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra activității celorlalți cățărători, relatarea cinstită a realizărilor proprii etc.) sau dintre aceștia și mediu (de exemplu, protejarea stâncii, faunei și florei din zonele de cățărare). Respectarea normelor etice trebuie să fie o preocupare permanentă a tuturor cățărătorilor!

Relația dintre stil și etică poate fi sintetizată prin fraza: „orice cățărător este liber să se cațăre așa cum crede de cuviință (stil), cu condiția ca prin acțiunile sale să nu-i afecteze pe ceilalți cățărători sau stânca pe care se desfășoară traseul (etică)”.

Probabil că cea mai frecvent întâlnită încălcare (flagrantă!) a eticii este "manufacturarea" de prize acolo unde echipatorul traseului a crezut că acestea sunt necesare. Cei care fac asta găsesc mereu tot felul de justificări lamentabile ("oricum nu se cățăra nimeni acolo...") dar în urma lor rămân niște urme urâte și persistente care au același impact vizual ca un graffiti mâzgălit pe perete, iar istoria cățărării a înregistrat deja prea multe ascensiuni "fără-prizele-săpate" ale unor trasee mutilate în acest fel.

Modificarea stâncii prin adăugarea de prize (săpate sau lipite cu rășină) este strict interzisă, pentru că denaturează atât traseul, cât și experiența cățărătorilor care îl vor parcurge!

Dacă în final nu poți găsi o soluție pentru urcarea traseului cu prizele naturale, mai bine renunță la echipare! Nu este neapărat nevoie să ne cățărăm pe toată stânca existentă (iar alți cățărători sau generațiile viitoare s-ar putea să fie de altă părere în privința dificultăților care ție ți se par insurmontabile). Dacă vrei cu tot dinadinsul să "construiești" trasee, poți încerca să lucrezi ca routesetter într-o sală de cățărare care este dispusă să te accepte. S-ar putea ca rezultatele să fie apreciate de clienții plătitori, iar astfel, stânca ar fi salvată de la distrugere.

Separarea teritoriilor stilurilor de cățărare

Dificultățile atinse în cățărarea tradițională și/sau de aventură și în escalada sportivă au ajuns la niveluri destul de apropiate. Ceea ce separă în fapt cele două discipline este natura metodelor de asigurare folosite, care sunt reciproc incompatibile. Din această cauză, este necesară o delimitare strictă a teritoriilor acestora:

În 2014 U.I.A.A. a emis un document prin care avertizează asupra necesității ca stânca adecvată pentru cățărarea curată să fie păstrată în starea ei naturală, susținând totodată diversitatea disciplinelor din cățărare:

UIAA Policy on the Preservation of Natural Rock for Adventure Climbing (PDF, eng. - 757 kB)



Copyright © Laurențiu Anghel
Verticon Alpinism Industrial SRL

Informațiile de orice natură din acest site (text, imagini, cod HTML sau CSS etc.) constituie proprietatea intelectuală a autorului site-ului
și nu pot fi utilizate sub nici o formă (preluare, copiere, publicare, etc.) fără acordul scris al acestuia, chiar dacă este menționată sursa informațiilor respective.