Etica amenajării traseelor de escaladă sportivă
Definiții necesare
Cățărătorii se angajează frecvent în dispute legate de etică și de stilurile de cățărare. Spiritele se aprind și se formează tabere între care se schimbă argumente mai mult sau mai puțin raționale, acuze și justificări, ironii și vorbe grele. Participând la asemenea controverse sau doar urmărindu-le de pe margine, am observat că de cele mai multe ori, noțiuni importante în jurul cărora se învârte discuția sunt interpretate și răstălmăcite după bunul plac de „părțile beligerante”, care par să vorbească limbi diferite.
Din această cauză, am considerat că la începutul unui capitol despre etica amenajării de trasee de escaladă este necesar să definesc cât mai precis anumiți termeni care apar foarte frecvent în conversațiile dintre cățărători și care sunt folosiți și în acest site. Înțelegerea unitară a acestor noțiuni ne-ar ajuta să formulăm mai clar ideile pe care ni le transmitem unii altora în legătură cu pasiunea noastră comună și de asemenea, ne-ar ajuta să îmbunătățim relația pe care o avem cu stânca și cu cei cu care o împărțim.
Traseul de cățărare este o linie imaginară desfășurată pe un perete stâncos sau pe o structură artificială, care a fost parcursă în întregime de unul sau mai mulți cățărători, în decursul unei ascensiuni continue.
Trebuie subliniat faptul că potrivit acestei definiții, traseul nu este o „construcție” materializată pe un perete oarecare, ci rezultatul acțiunii de parcurgere integrală prin cățărare a unei linii. Precizarea este necesară pentru că adeseori, cățărătorii identifică în mod eronat un traseu cu linia protecțiilor fixe instalate de-a lungul lui, care (cu toate că jalonează linia de cățărare) sunt de fapt doar niște mijloace necesare pentru ascensiune și nu trebuie confundate cu traseul propriu-zis.
În sprijinul acestei afirmații, putem să remarcăm că un traseu parcurs cu asigurări cu protecții mobile nu-și pierde calitatea de „traseu” după recuperarea acestora, atunci când linia respectivă revine la starea ei naturală, anterioară ascensiunii.
Un corolar al definiției de mai sus este că o linie oarecare devine traseu doar atunci când este parcursă într-o ascensiune integrală și continuă de unul sau mai mulți cățărători, care dovedesc astfel că ascensiunea este posibilă. Cu alte cuvinte, o linie pe care nu s-a cățărat nimeni de jos până sus nu poate fi considerată „traseu”, chiar dacă aceasta este echipată parțial sau complet cu protecții fixe.
Această condiție este valabilă și în escalada sportivă, în care se consideră că odată echipată, o anumită linie este doar un „proiect” până în momentul în care este parcursă integral prin cățărare liberă, conform regulilor acestui stil. Abia atunci, viziunea echipatorului este confirmată, iar linia respectivă devine „traseu de escaladă”.
Stilul unei ascensiuni este definit de totalitatea regulilor pe care cățărătorul și le asumă în privința mijloacelor și metodelor pe care le folosește pentru parcurgerea traseului respectiv. Stilul de cățărare nu este o caracteristică intrinsecă a traseului, ci este stabilit pentru fiecare ascensiune în parte de către cățărătorul care parcurge linia respectivă.
Totuși, prin modificarea condițiilor de asigurare dintr-un traseu, acesta poate deveni impropriu pentru anumite stiluri de cățărare. De exemplu, un traseu de escaladă nu poate exista fără protecțiile fixe aferente, în timp ce un traseu de cățărare tradițională trebuie să fie lipsit de acestea.
În general, cu cât un stil are reguli mai restrictive, cu atât este considerat „mai bun”. Astfel, parcurgerea unui traseu prin cățărare liberă este considerată în mod unanim o performanță superioară cățărării prin mijloace artificiale pe același traseu, iar cățărarea „la vedere” (ascensiune reușită la prima încercare) este „mai bună” decât parcurgerea traseului respectiv „după lucru”.
Etica din cățărare se referă la moralitatea interacțiunii dintre cățărători (limitarea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra activității celorlalți cățărători, relatarea cinstită a realizărilor proprii etc.) sau dintre aceștia și mediu (de exemplu, protejarea stâncii, faunei și florei din zonele de cățărare).
Cele mai multe norme etice nu au o bază legală, motiv pentru care aplicarea lor depinde exclusiv de conformarea voluntară a tuturor cățărătorilor.
Stilul și etica nu sunt noțiuni interschimbabile, chiar dacă adesea sunt folosite ca sinonime în conversațiile cățărătorilor. Totuși, ele se află într-o legătură strânsă, care reprezintă probabil și cauza frecventelor confuzii. Relația dintre stil și etică poate fi sintetizată prin fraza: „orice cățărător este liber să se cațăre așa cum crede de cuviință (stil), cu condiția ca prin acțiunile sale să nu-i afecteze pe ceilalți cățărători sau stânca pe care se desfășoară traseul (etică)”.
Termenul „protecție” este folosit ca denumire generică pentru obiectele pe care cățărătorii le folosesc ca puncte de asigurare pe parcursul cățărării.
Protecțiile pot fi împărțite în trei categorii:
- naturale - colți de stâncă, clepsidre, pietre încastrate, copaci etc.
- mobile sau provizorii - dispozitive pe care capul de coardă le montează în fisuri (fără să folosească un ciocan!) pe măsură ce se cațără și care apoi sunt recuperate: nuci, friend-uri, hex-uri etc.
- fixe sau permanente - diferite tipuri de ancore mecanice sau chimice (sau uneori chiar pitoane lăsate în urmă de cățărători), care sunt montate pe traseu pentru a fi folosite ca puncte de asigurare de toți cei care îl parcurg.
Termenul „asigurare” are o semnificație funcțională, pentru că se referă la protecția (naturală, fixă sau mobilă) prin carabiniera căreia a fost trecută coarda de asigurare, aceasta dobândind astfel rolul de a opri o eventuală cădere a cățărătorului asigurat.
Responsabilitatea amenajatorului de trasee
În cățărarea tradițională sau de aventură, capul de coardă își construiește el însuși asigurări acolo unde consideră că are nevoie de ele, însă pe anumite porțiuni de traseu, posibilitățile de asigurare pot să nu fie suficient de bune sau de frecvente, iar uneori, dacă dificultatea pasajului este prea ridicată, cățărătorii nu prea au posibilitatea să se oprească pentru montarea protecțiilor necesare. De asemenea, capacitatea unei asigurări de a opri o cădere nu este întotdeauna garantată, pentru că acesta este direct dependentă de proprietățile stâncii și de competența cățărătorului care a construit-o.
În aceste condiții, calitatea asigurărilor posibile în acest stil și distanțele dintre ele fac ca în anumite împrejurări, înălțimile de cădere potențiale din traseele „de trad” (și implicit riscurile de accidentare) să ajungă să fie destul de mari, iar expunerea resimțită de capul de coardă și efortul necesar pentru construirea unui sistem de asigurare eficient devin componente intrinseci ale dificultății traseului.
Datorită acestor caracteristici ale stilului tradițional, fiecare practicant al acestei forme de cățărare trebuie să își asume întreaga răspundere pentru acțiunile sale. Prin urmare, deschizătorul unui traseu „de trad” nu are nicio responsabilitate în privința siguranței celor care vor repeta ascensiunea. (În principiu, fiecare repetare a unui traseu de cățărare tradițională se desfășoară în aceleași condiții ca premiera).
Spre deosebire de cățărarea tradițională din care provine, în escalada sportivă se folosesc exclusiv puncte de asigurare cu protecții fixe „de încredere” (în mod ideal, acestea sunt ancore chimice sau mecanice cu caracteristici normate și garantate de producători, montate corect în găuri făcute în stâncă solidă), iar instalarea acestora se poate face exact în pozițiile în care este nevoie de ele, pentru că nu este condiționată de existența fisurilor sau de relieful stâncii. În aceste condiții, pericolele obiective ajung să fie insignifiante, iar factorul psihologic este practic eliminat în favoarea celor fizic și tehnic.
În principiu, într-un traseu de escaladă echipat cu respectarea tuturor regulilor, cățărătorul trebuie să poată avea încredere totală în protecțiile permanente montate pe traseu, trebuie să nu fie expus vreunui risc de accidentare, iar trecerea corzii prin punctele de asigurare trebuie să nu constituie o dificultate în sine. În acest fel, cățărătorul se poate concentra exclusiv asupra rezolvării problemelor pe care le pune cățărarea propriu-zisă, analiza consecințelor căderii și asigurarea în ancorele existente devin preocupări secundare, iar riscurile cu care el se confruntă se reduc doar la improbabilitatea subiectivă a unora dintre acțiunile sale de pe parcursul ascensiunii, al căror eventual eșec trebuie să aibă consecințe fizice neglijabile.
În concluzie, amenajatorul unui traseu de escaladă sportivă care intră în folosința colectivă a comunității este moralmente responsabil atât pentru siguranța cățărătorilor care vor parcurge linia respectivă, cât și pentru confortul lor mental. El are datoria să încerce să elimine pericolele obiective de pe liniile respective și să le echipeze respectând toate regulile de calitate și de siguranță aplicabile, pentru a evita orice accident care s-ar putea produce din cauza rezistenței insuficiente a punctelor de asigurare montate sau a modului deficitar în care acestea sunt dispuse de-a lungul traseului.
Desigur, prin această asumare a răspunderii de către amenajator, cățărătorii nu sunt absolviți de responsabilitatea proprie, care este inerentă practicării unei activități periculoase, în care siguranța personală depinde în mare măsură de folosirea corectă a echipamentului specific: corzi, hamuri, carabiniere, dispozitive de asigurare etc..
Nu te angaja în echiparea de trasee de escaladă decât dacă...
- ...ai acumulat suficientă experiență în cățărare pentru a fi capabil să intuiești și să vizualizezi liniile traseelor potențiale și procedeele tehnice care pot fi aplicate pentru parcurgerea lor.
- ...dispui de materialele adecvate, rezistente la coroziune (cel puțin oțel inoxidabil AISI 316!) și fabricate special pentru acest scop, conform standardelor UIAA-123/EN-959.
- ...ești capabil sa montezi ancorele din trasee respectând toate regulile impuse de fabricanți pentru materialele folosite și regulile referitoare la poziționarea lor corectă.
- ...ești pregătit să-ți asumi răspunderea pentru calitatea traseelor amenajate și pentru siguranța celor care le vor parcurge.
- ...ești hotărât să respecți normele etice din cățărare, pentru că îți pasă de ceilalți cățărători, de stâncă și de natura înconjurătoare.
- ...ai obținut acordul comunității locale de cățărători și/sau al autorilor traseelor existente în zonă și/sau acordul autorităților care administrează zona în care se află traseul.
Dacă nu îndeplinești condițiile de mai sus, dar vrei totuși să faci ceva util pentru comunitatea cățărătorilor (din care faci parte și tu), poți să cureți prizele și/sau vegetația dintr-o linie existentă, poți să îndepărtezi obstacolele de la baza traseelor sau poți să amenajezi accesul către o faleză, pentru a preveni apariția unui labirint de poteci dăunătoare mediului.
De asemenea, poți să contribui la fondurile pentru cumpărarea materialelor necesare pentru amenajarea traseelor. Orice ajutor este binevenit!
Principii etice
Protejarea stâncii
Stânca pe care se amenajează traseul trebuie să rămână în starea ei naturală, anterioară intervenției amenajatorului (desigur, mai puțin zonele friabile din care au fost desprinse pietrele instabile sau cele în care s-au făcut găuri pentru montarea ancorelor...).
Probabil că cea mai grosolană încălcare a acestei reguli este „manufacturarea” de prize acolo unde echipatorul traseului a considerat că acestea sunt necesare. Cei care comit acest abuz găsesc mereu tot felul de justificări lamentabile („oricum nu se cățăra nimeni acolo”, „traseul n-ar fi fost posibil fără prizele acelea” etc.), dar după ei rămân niște urme urâte și persistente care au același impact ca un graffiti mâzgălit pe perete.
Prize săpate într-un traseu de escaladă
Prize săpate și/sau modelate din rășină
Modificarea stâncii prin adăugarea de prize săpate sau lipite cu rășină sau prin „ajustarea” celor existente este strict interzisă, pentru că denaturează atât traseul, cât și experiența cățărătorilor care îl vor parcurge.
Frumusețea unui traseu este dată de felul în care pot fi rezolvate problemele pe care le pune stânca pe care se desfășoară, iar datoria amenajatorului este să exploateze în mod optim particularitățile naturale ale terenului, pentru a pune la dispoziția cățărătorilor un „puzzle” cât mai atractiv.
Din aceasta cauză, din punct de vedere etic, amenajarea cu orice preț a unui traseu de cățărare prin adăugarea de prize sau prin modificarea celor existente pe o linie care nu oferă structura naturală necesară se aseamănă cu un viol: o „cucerire” înfăptuită cu forța, prin brutalizarea stâncii. Trebuie să accepți că stânca este așa cum este, iar cățărătorul este cel care trebuie să se adapteze la condițiile traseului și nu invers!
Dacă în final nu poți găsi o soluție pentru urcarea traseului cu prizele existente, mai bine renunță la echipare!
Pe de altă parte, alți cățărători actuali sau din generațiile viitoare s-ar putea să fie de altă părere în privința dificultăților care ție ți se par insurmontabile. Să nu uităm că istoria cățărării a înregistrat deja destule ascensiuni „fără-prizele-săpate” ale unor trasee mutilate în acest fel, care au dovedit că prizele respective nu erau necesare.
Dacă vrei cu tot dinadinsul să „construiești” trasee cu prize puse de tine, poți încerca să lucrezi ca routesetter într-o sală de cățărare. Clienților plătitori ai sălii s-ar putea să le placă traseele montate de tine pe panourile de acolo, iar astfel orgoliul tau ar fi satisfăcut, iar stânca ar fi salvată de la distrugere. Win-win!
Separarea teritoriilor stilurilor de cățărare
Dificultățile atinse în cățărarea tradițională și/sau de aventură și în escalada sportivă au ajuns la niveluri destul de apropiate. Ceea ce separă în fapt cele două discipline este natura sistemelor de asigurare folosite, care sunt reciproc incompatibile. Din această cauză, este necesară o delimitare strictă a teritoriilor acestora:
- Liniile care pot fi parcurse în stilul tradițional, cu asigurări cu protecții mobile montate de capul de coardă, precum și pasajele din traseele de aventură care se desfășoară de-a lungul sistemelor de fisuri care permit montarea protecțiilor mobile nu vor fi echipate cu protecții fixe.
- Liniile care nu pot fi parcurse decât dacă sunt echipate cu protecții fixe pot să fie amenajate în acest fel, pentru a permite urcarea lor în siguranță, conform cerințelor escaladei sportive.
- În egală măsură, pot fi montate protecții fixe și în anumite secțiuni din traseele de aventură care nu permit folosirea mijloacelor de asigurare „curate” (de exemplu, acolo unde sistemele de fisuri în care se pot monta protecții mobile sunt întrerupte de fețe compacte, lipsite de posibilități de asigurare), dar echiparea cu ancore permanente a unui asemenea pasaj ar trebui făcută în așa fel încât natura traseului să nu fie afectată.
Maniera de amenajare cu protecții fixe a unor pasaje din traseele de aventură depinde în întregime atât de discernământul, bunul simț și competența cățărătorilor care monteaza ancorele, cât și de nivelul lor în cățărare și de experiența lor în parcurgerea traseelor de acest fel. Din păcate, calitatea rezultatului acestor intervenții în traseele existente variază larg de la caz la caz, ceea ce generează multe controverse.
Alegerea de a monta sau nu ancore permanente trebuie să fie făcută pentru fiecare traseu în parte, nu „la grămadă” pentru o întreagă zonă, iar traseele adecvate celor două stiluri pot să coexiste pe același perete. Prin urmare, nu poți să consideri că o anumită faleză este exclusiv „de sport” sau „de trad”! Atunci când stabilești ce trasee vei amenaja într-o anumită zonă, trebuie să fii conștient că unele linii se pretează mai bine unui stil de cățărare decât altuia.
În faza de identificare a traseelor posibile, pe lângă liniile care pot fi parcurse doar dacă sunt echipate cu ancore permanente, trebuie să determini și liniile care pot fi asigurate cu protecții mobile, care de regulă, se desfășoară de-a lungul unor sisteme de fisuri care permit montarea acestora. Aceste linii trebuie să fie lăsate în starea lor naturală, spre folosul cățărătorilor care preferă această disciplină.
În 2014, U.I.A.A. a emis un document prin care avertizează asupra necesității ca stânca adecvată pentru cățărarea curată să fie păstrată în starea ei naturală, susținând totodată diversitatea disciplinelor din cățărare: UIAA Policy on the Preservation of Natural Rock for Adventure Climbing (PDF, eng. - 757 kB).
Dacă priceperea ta în evaluarea posibilităților de asigurare „curate” de pe o anumită linie este limitată, discută acest aspect cu un cățărător care are experiență în cățărarea tradițională, care s-ar putea să descopere un șir de asigurări foarte bune acolo unde tu vezi doar stâncă goală.
Ca exemplu, pe faleza de la sectorul II de la Shirokovo (Bulgaria), alături de cele 13 trasee de sport pe care le-am echipat cu ancore chimice sunt și 12 trasee „de trad” cu grade până la 7a, cărora le-am montat doar topuri pentru coborâre și care au fost deja parcurse cu asigurări cu protecții mobile. Aceeași abordare am avut-o și pe falezele Milkovata I și Sredna Kula (ambele în Bulgaria) sau în Cheile Folea din județul Vâlcea.
Două trasee de escaladă (cele desenate cu roșu) echipate pe fețe compacte,
alături de două trasee de cățărare tradițională (desenate cu galben), care se desfașoară de-a lungul unor fisuri evidente.
Traseele se află în zona centrală a sectorului II de la Shirokovo, Bulgaria, care cuprinde 12 trasee de trad și 12 trasee de escaladă.
Abordarea etică în alegerea zonelor în care vrei să amenajezi trasee
Traseele pe care vrei să le amenajezi se pot afla fie pe o faleză pe care există deja alte trasee de cățărare, fie într-o zonă complet nouă, iar cele două situații necesită abordări diferite.
Zonă de cățărare existentă
Înainte de a interveni pe o faleză pe care există deja alte trasee de cățărare, trebuie să contactezi comunitatea locală de cățărători sau autorii traseelor existente, pentru a obține atât informațiile referitoare la liniile respective, cât și acordul lor (cățărătorii respectivi ar putea avea proiecte în derulare în zonă!).
Pentru echiparea de trasee pe falezele aflate în zone protejate (de exemplu, pe teritoriul parcurilor naționale), trebuie obținut acordul administrației zonei, chiar dacă pe faleză există și alte trasee de escaladă (este posibil ca acestea să fi fost echipate înainte de înființarea zonei protejate sau cu aprobarea administrației).
După obținerea permisiunii de a lucra pe faleza respectivă, trebuie să te asiguri că linia pe care vrei să o echipezi are punctele de asigurare dispuse pe un parcurs distinct, care nu creează confuzii, păstrează o distanță rezonabilă față de traseele existente și nu le intersectează.
De asemenea, trebuie să fii absolut sigur că linia respectivă nu a fost lăsată neechipată în mod intenționat pentru că poate fi asigurată cu protecții mobile sau pentru că în zona aceea a falezei există plante protejate, cuiburi de păsări etc. Astfel de linii nu se vor echipa pentru escalada sportivă!
Dacă vrei să amenajezi trasee într-o zonă de cățărare existentă, trebuie să-i anunți pe toate canalele posibile (pagini de internet, platforme sociale, comunicare directă etc.) pe cei care frecventează zona despre intențiile tale înainte de a începe lucrul, pentru a evita interferențele cu ceilalți cățărători și ar fi bine să alegi o zi în care zona nu este aglomerată.
Zonă nouă, cu potențial pentru cățărare
Dacă ai descoperit o faleză nouă cu potențial pentru amenajarea unor trasee de cățărare, trebuie să evaluezi cât mai obiectiv importanța ei. Este inutil să te angajezi în amenajarea unei zone dacă aceasta nu va fi vizitată din cauza unui număr prea mic de trasee, a înălțimii prea mici, a calității slabe a stâncii, a accesului prea lung sau prea dificil sau chiar din cauza lipsei de confort în zona de la baza stâncii (pantă mare, bolovani, vegetație, etc.). Dacă traseele nu vor fi urcate frecvent, ele se vor degrada în timp (prize murdare, licheni, vegetație, rocă friabilă, etc.), ceea ce va scădea și mai mult interesul pentru zona respectivă.
Pe de altă parte, trebuie să iei în considerare ce se va întâmpla dacă faleza va deveni populară: urmele pe care le va lăsa circulația cățărătorilor pe potecile de acces sau în zona de la baza stâncii, degradarea care se va produce în posibilele locuri de parcare sau de campare și efectele asupra eventualelor plante rare sau asupra păsărilor care au cuiburi pe stânci.
Dacă vei ajunge la concluzia că noua zonă de cățărare va oferi linii de calitate, care vor reprezenta o atracție reală pentru cățărători, iar efectele asupra mediului pe care le-ar putea avea echiparea traseelor sunt acceptabile, înainte de a începe acțiunea de amenajare trebuie să obții acordul eventualilor proprietari sau custozi (de exemplu, proprietarul terenului, administrația parcului național în care se află faleza sau proprietarul terenului pe care l-ar putea traversa poteca de acces spre trasee).
Asemenea probleme de acces se pot rezolva de multe ori prin discuții cu proprietarii sau cu autoritățile care se ocupă de administrarea zonei, caz în care s-ar putea să trebuiască să furnizezi un proiect de amenajare bine fundamentat.
Organizația non-guvernamentală americană „Access Fund”, care militează pentru accesul liber la zonele de cățărare și pentru conservarea acestora, a redactat un ghid foarte bun pentru întocmirea unui plan de management al cățărării pentru limitarea impactului asupra mediului și pentru rezolvarea problemelor de acces:
Climbing Management Plan (en, PDF - 3,4 MB)
Documentul conține multe informații utile despre metodele de conservare a zonelor de escaladă care pot fi aplicate și în România și poate fi folosit ca un ghid pentru întocmirea documentației necesare în relația cu autoritățile (de exemplu, Agențiile de Protecția Mediului, Parcurile Naționale etc.) pentru accesul la zonele de cățărare aflate în arii protejate.
Reamenajarea traseelor vechi
La începuturile escaladei sportive din România, traseele au fost amenajate folosind materialele disponibile la momentul respectiv, care cel mai adesea nu erau adecvate pentru această utilizare și care de obicei erau montate „după ureche”, fără să se țină prea mult cont de siguranța și/sau de confortul cățărătorilor.
Mai târziu, pe la jumătatea anilor '90, traseele au început să fie echipate cu ancore mecanice din oțel zincat (care deveniseră disponibile în magazinele de feronerie), pe care, cel mai frecvent, erau montate urechi de asigurare improvizate. Deși acestea erau ceva mai rezistente decât „autoforantele” pentru speologie sau decât ancorele „manufacturate” folosite anterior, încă nu erau conforme cu standardele. În timp, cele mai multe dintre traseele amenajate în acest fel au devenit periculoase (dacă nu erau deja de la început...) din cauza degradării materialelor folosite.
Pe la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90, am montat și eu câteva ancore „artizanale” prin trasee. De exemplu, prin 1988, un strungar dintr-o fabrică din Câmpina mi-a făcut trei „spituri” de 14 (!) x 100 mm după o descriere vagă a unui „autoforant” găsită într-o revistă de speologie: un bolț găurit și despicat în patru la un capăt, pe care îl expanda o mică piesă tronconică atunci când era bătut în gaură.
Pe primul dintre acestea l-am montat pe o față lipsită de posibilități de asigurare la începutul celei de-a treia lungimi a traseului Innominata din peretele Vulturilor, în Coștila, unde am stat câteva ore în scărițele prinse într-un cârlig Cliff (și acela improvizat, desigur!) ca să fac gaura cu o daltă tubulară cu marginea dințată, făcută de același strungar.
Recent (mai 2025) am regăsit celelalte două ancore, pe care le montasem pentru devierea corzilor de manșă într-o zonă de conglomerat de lângă Câmpina, unde mă antrenam prin ’89 (cea din fotografie încă mai avea o carabinieră "pompierească").
În aceeași perioadă, un prieten din Ardeal mi-a arătat „spiturile” cu care echipa el traseele: șuruburi M10 lungi de câțiva centimetri despicate la vârf cu bomfaierul, iar atunci când șurubul era bătut în gaură, în tăietură se înfigea o pană din oțel subțiată la polizor, care îl expanda. Desigur, toate urechile de asigurare montate pe aceste ancore erau făcute „pe genunchi” din diferite resturi de profile metalice.
La începutul anilor '90, în traseele de escaladă pe care le-am făcut la Sinaia, pe valea Peleșului, am folosit (pe lângă foarte multe pitoane!) și trei ancore mecanice, care erau făcute tot în atelierul unei fabrici, după niște informații sumare culese din lecturi: o țeavă despicată în patru la un capăt, prin care trecea un șurub cu o terminație tronconică spre fundul găurii, care avansa în țeavă prin strângerea piuliței, expandând-o. (În prezent, modelul poate fi găsit în toate magazinele de feronerie, dar la vremea aceea nu era disponibil...).
În 2005 am scos pitoanele și am reechipat traseele respective cu ancore mecanice cu urechi Fixe din oțel zincat, ceea ce (încă!) reprezenta norma de la noi la momentul respectiv. Acum, după douăzeci de ani, cerințele sunt diferite, iar materialele acelea ar trebui să fie înlocuite din nou, dar de data aceasta cu ancore din inox, în conformitate cu regulile actuale pentru amenajarea traseelor.
Alegerea traseelor de reechipat
Pe zi ce trece, atât cunoștințele despre amenajarea traseelor de escaladă cât și tehnologia aferentă progresează, iar normele sunt actualizate în consecință (de cele mai multe ori, pentru a preveni repetarea unor probleme observate la materialele folosite pentru amenajarea traseelor existente: coroziune, rezistența insuficientă etc.). În această situație, starea traseelor vechi, ale căror condiții de amenajare nu mai corespund regulilor din prezent, a devenit inacceptabilă. Totuși, multe dintre aceste linii sunt foarte frumoase și logice, motiv pentru care ar merita să fie resuscitate.
Astfel, liniile de escaladă sportivă care nu (mai) sunt conforme cu condițiile actuale de siguranță și de confort pentru practicarea acestei discipline ar trebui să fie modernizate prin reechiparea lor cu materiale care să respecte toate normele din prezent (mai ales dacă aceste trasee sunt apreciate și frecventate de cățărători!).
Un traseu de escaladă sportivă ar trebui să fie reamenajat dacă îndeplinește cel puțin una dintre condițiile următoare:
- Materialele folosite pentru punctele de asigurare și pentru topuri au caracteristici improprii pentru echiparea traseelor de escaladă („spituri” autoforante, lanțuri de uz gospodăresc, urechi de asigurare improvizate etc.).
- Ancorele existente nu sunt adecvate tipului de rocă în care sunt montate (de exemplu, ancore mecanice montate în gresie sau în calcare cu rezistențe mici la compresiune).
- Ancorele sau topurile sunt montate defectuos sau sunt deformate, fisurate sau prezintă semne de uzură pronunțată sau de coroziune.
- Echipamentul din traseu este susceptibil să se corodeze din cauza materialelor inadecvate din care este confecționat (de exemplu, oțel zincat).
- Distanțele dintre asigurări și/sau dispunerea acestora de-a lungul traseului induc situații periculoase pentru cățărători: risc de lovire de obstacole (direct sau prin pendulare), distanțe prea mari de cădere, pericol de cădere pe sol etc..
Practici recomandate pentru modernizarea traseelor de escaladă
În toate situațiile în care ar fi oportună reamenajarea unui traseu, trebuie ca în primă instanță, autorul acestuia să fie solicitat să facă modificările/înlocuirile necesare sau să-și dea acordul în privința acestora.
Dacă amenajatorul traseului respectiv nu (mai) poate fi contactat sau dacă acesta își declină interesul sau refuză să coopereze, intervențiile pe care comunitatea locală de cățărători sau cei care frecventează zona respectivă de cățărare le consideră ca fiind absolut necesare pentru siguranța cățărătorilor (înlocuirea unor ancore neconforme, repoziționarea unor puncte de asigurare etc.) pot să fie făcute de aceștia, cu respectarea logicii traseului inițial.
- Reechiparea unui traseu existent se va face doar cu materiale care au rezistențe mecanice și la coroziune certificate conform standardelor UIAA-123/EN-959, care vor fi montate conform procedurilor recomandate de către fabricant.
- Dacă punctele de asigurare din traseu sunt dispuse în mod judicios, înlocuirea lor se va face „ancoră-pentru-ancoră”. Acolo unde este posibil, dacă ancorele existente pot fi scoase, cele înlocuitoare trebuie montate în aceleași poziții, prin reutilizarea găurilor respective, în care, dupa ajustarea lor la diametrul și adâncimea necesare, se pot monta ancore chimice.
- Dacă ancorele vechi nu pot fi scoase, noile puncte de asigurare se vor monta cât mai aproape de amplasamentele respective (dar la distanța minimă de siguranță de 20 cm), respectând logica pozițiilor din care se face asigurarea, iar după tăierea ancorelor vechi și înfundarea în găuri a tijelor rămase, urmele acestora se camuflează cu rășină.
- Dacă distanțele dintre punctele de asigurare sau pozițiile acestora induc situații periculoase pentru cățărători, modificarea numărului sau pozițiilor ancorelor trebuie făcută conform regulilor actuale privind siguranța și confortul cățărătorilor, prin reechiparea parțială sau (la nevoie) chiar integrală a traseului.
